12 februarie 2009, citat rupt din Caietul Verde
"Visez sa plang.
Tin o piatra in mana si o strang tare. Am lacrimi in ochi si mana mea traspira pe piatra lasand sa treaca in ea emotia, si frica, si caldura. N-o sa vreau sa curat niciodata piatra asta care are imprimata pe ea atata miros de suflete.
Gest de eliberare mai mult sau mai putin complex ca plansul acum ca inca nu mai visai de-o clipa.
A fost luni, si a trecut chiar daca o sa mai vina una. Si parca simt asa, deodata, ca saptamana nu se mai termina duminica. Desi lunile tot se succed fara rabdare, iar tot astept o saptamana sa se termine. Saptamana care si-a ignorat duminica propriei vremi.
Ne chinuie secundarul ceasului din perete. Pentru ca se misca greu si noi avem, aveam, aveam atunci mate. Si timpul radea (iar invingator) de noi toti. Caci poate fi martor oricui si oricarui eveniment, devreme ce el este norma tuturor intamplarilor. Poate depune orice marturie. Poate face orice, dar nu poate sa ramana. Noi singuri suntem martori la trecerea lui. Si el trece, si noi marturisim...
"
Sigrid
joi, martie 19, 2009
marți, martie 17, 2009
Fragment
Vrei sa te invingi, dar ce poti sa faci? Te simti ca si cand intr-un colt uitat al creierului tau zace un copil care ai fost tu candva. Si stii ca el a murit de mult, dar toate impulsurile tale nervoase ajung acolo, la el... si tot ceea ce comanda mintea ta pleca din mortaciunea aia. Din tine putred, un tu care nu mai exista azi si pe care daca-l intrevezi in actiunile tale voite abia-l mai recunosti. Dar el e acolo si n-o sa plece niciodata nicaieri, decat poate cu tine.
Gresesti adeseori ca sa-i satisfaci mofturile pentru ca stii ca prezenta lui infecteaza sangele propriu, ca in fiecare vena a ta curge o mica particica din el si din voia lui blestemata.
Nu poti scapa de variantele tale, de existente carora le-ai apartinut. Te inchizi in tine pentru exercitii de constiinta si cu cat te recunosti mai bine pe tine a fi ceea ce esti, cu atat realizezi ca ai evoluat din acel copil, cu atat stii mai bine si mai repede ca nu poti.
Cauti un adevar care sa-ti apartina, dar toate ii apartin lui pentru ca existenta ta de zi cu zi a trecut mereu prin filtrul ratiunii tale, prin inceputul tau, prin el. Incet, inveti acolo inchis cu tine insuti sa te accepti; si habar nu ai cand crezi ca ai reusit cat de mult iti ia si te costa de fapt acceptarea. Pentru ca pur si simplu... nu poti!
Esti tu. Esti tu construit pas cu pas.
Si daca ar exista totusi o portita sa renunti la temelie... Poate ca daca ai intari-o, daca ai dubla-o, s-ar trasforma singura, n-ar mai fi ea, ar fi ea evoluata. Dar poti sa faci asta? Ai doar iluzia c-ai putea. Gandesti si deci iti ramane mai putin timp sa simti. Ce mai e astazi un sentiment constientizat? El valoreaza cam cat faci cu el, adica nimic. Nu mai stii ce sa te faci cu emotiile tale. Incerci sa le duci catre o supratafa ca sa nu se inece, doar ca atunci cand ele nu sunt privite pozitiv, le ineci tu singur, prin lipsa de hrana. Renunti sa hranesti orice le da altora posibilitatea sa te descopere vulnerabil. Multi din noi ne-am fi trait fericirea sa ne fi nascut pietre. Ce ne tot facem cu pietrele astea? Nimeni nu se naste deja stiind. Nimeni nu se naste ca proprie temelie deja. Si chiar daca s-ar naste; ai incercat vreodata sa construiesti ceva pe suprafata unei pietre?
E lasitate in tine si in jurul tau si se hraneste in oglinda trasatura asta. Vezi bine ca patesti ce au patit si altii, poate din cauza ta, si iesi din situatie cum ai vazut tu ca se iese. Ai impresia ca esti original. Originalitatea e o minciuna si te minte, si inca bine. Ea dureaza decat o clipa, cam cat ai gandit-o. Atat. De cate ori crezi ca acelasi gest poate fi primul sau poate fi original?
In definitiv ce crezi ca ti se cuvine cand tu nu poti nici macar sa renunti la copilul ala mic din creierul tau? Trebuie sa stii, sa vrei sa stii, sa stii cum sa stii si cum sa ajungi acolo. Sa vrei sa inveti. Si vrei, doar ca ti-e frica sa ceri ajutor. Caci cine stie, nu? Poate data viitoare lucrurile vor merge mai bine.
Einstein: "Nebunie este sa faci acelasi lucru iar si iar, asteptand ca rezultatul sa fie diferit.". Cu cata vanitate iti asumi nebunia asta si cu atata lipsa de folos. E o masca utila, dar pentru cine stie clar s-o poarte, nu pentru cine nu o stapaneste, sau pentru cine nici macar pe sine nu se are in propria posesie. E o masca utila adica, doar pentru cine e nebun. Deci practic nu e o masca, ci mai mult o stare. Si in niciun caz una care sa poata fi inventata de cineva perfect sanatos. N-ai sa ajungi niciodata geniu daca iti impui sau fortezi genialitatea. Nebunia e ceva natural, si vine de la sine.
Si nebunul nu e cel care cunoste nebunia, ci acela care a cunoscut-o candva.
Ca sfat ai putea sa renunti pentru inceput la conditionalul optativ. Dauneaza grav monologului interior, adica preocuparilor, concluziilor si solutiilor tale. Adica tie. Si copilului aluia. Nu-l mai hrani cu simple cauze. Astea nu sunt decat ca niste imitatii de perfuzii.
Gresesti adeseori ca sa-i satisfaci mofturile pentru ca stii ca prezenta lui infecteaza sangele propriu, ca in fiecare vena a ta curge o mica particica din el si din voia lui blestemata.
Nu poti scapa de variantele tale, de existente carora le-ai apartinut. Te inchizi in tine pentru exercitii de constiinta si cu cat te recunosti mai bine pe tine a fi ceea ce esti, cu atat realizezi ca ai evoluat din acel copil, cu atat stii mai bine si mai repede ca nu poti.
Cauti un adevar care sa-ti apartina, dar toate ii apartin lui pentru ca existenta ta de zi cu zi a trecut mereu prin filtrul ratiunii tale, prin inceputul tau, prin el. Incet, inveti acolo inchis cu tine insuti sa te accepti; si habar nu ai cand crezi ca ai reusit cat de mult iti ia si te costa de fapt acceptarea. Pentru ca pur si simplu... nu poti!
Esti tu. Esti tu construit pas cu pas.
Si daca ar exista totusi o portita sa renunti la temelie... Poate ca daca ai intari-o, daca ai dubla-o, s-ar trasforma singura, n-ar mai fi ea, ar fi ea evoluata. Dar poti sa faci asta? Ai doar iluzia c-ai putea. Gandesti si deci iti ramane mai putin timp sa simti. Ce mai e astazi un sentiment constientizat? El valoreaza cam cat faci cu el, adica nimic. Nu mai stii ce sa te faci cu emotiile tale. Incerci sa le duci catre o supratafa ca sa nu se inece, doar ca atunci cand ele nu sunt privite pozitiv, le ineci tu singur, prin lipsa de hrana. Renunti sa hranesti orice le da altora posibilitatea sa te descopere vulnerabil. Multi din noi ne-am fi trait fericirea sa ne fi nascut pietre. Ce ne tot facem cu pietrele astea? Nimeni nu se naste deja stiind. Nimeni nu se naste ca proprie temelie deja. Si chiar daca s-ar naste; ai incercat vreodata sa construiesti ceva pe suprafata unei pietre?
E lasitate in tine si in jurul tau si se hraneste in oglinda trasatura asta. Vezi bine ca patesti ce au patit si altii, poate din cauza ta, si iesi din situatie cum ai vazut tu ca se iese. Ai impresia ca esti original. Originalitatea e o minciuna si te minte, si inca bine. Ea dureaza decat o clipa, cam cat ai gandit-o. Atat. De cate ori crezi ca acelasi gest poate fi primul sau poate fi original?
In definitiv ce crezi ca ti se cuvine cand tu nu poti nici macar sa renunti la copilul ala mic din creierul tau? Trebuie sa stii, sa vrei sa stii, sa stii cum sa stii si cum sa ajungi acolo. Sa vrei sa inveti. Si vrei, doar ca ti-e frica sa ceri ajutor. Caci cine stie, nu? Poate data viitoare lucrurile vor merge mai bine.
Einstein: "Nebunie este sa faci acelasi lucru iar si iar, asteptand ca rezultatul sa fie diferit.". Cu cata vanitate iti asumi nebunia asta si cu atata lipsa de folos. E o masca utila, dar pentru cine stie clar s-o poarte, nu pentru cine nu o stapaneste, sau pentru cine nici macar pe sine nu se are in propria posesie. E o masca utila adica, doar pentru cine e nebun. Deci practic nu e o masca, ci mai mult o stare. Si in niciun caz una care sa poata fi inventata de cineva perfect sanatos. N-ai sa ajungi niciodata geniu daca iti impui sau fortezi genialitatea. Nebunia e ceva natural, si vine de la sine.
Si nebunul nu e cel care cunoste nebunia, ci acela care a cunoscut-o candva.
Ca sfat ai putea sa renunti pentru inceput la conditionalul optativ. Dauneaza grav monologului interior, adica preocuparilor, concluziilor si solutiilor tale. Adica tie. Si copilului aluia. Nu-l mai hrani cu simple cauze. Astea nu sunt decat ca niste imitatii de perfuzii.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
