A accepta nu inseamna a intelege.
joi, august 13, 2009
duminică, mai 31, 2009
Din Caietul Verde
Cum l-ai facut sa dispara? Ma inveti si pe mine cum sa te fac sa dispari odata? Cand voi vrea.
Nu vrei sa pleci, dar nici nu m-ai lasa sa ma inec. Sau sa ma pierd in tine, in valurile tale, ale tale, mare de ecouri. Ma impingi. Ma porti spre stanca Sa ma lovesc de ea si sa ma trezesc. Sa ma refugiez acolo pana ma vindec. Si stanca cu peretii ei reci, sarati, uzi mi-e mama, mi-e insula si cer, si voce, si scapare. Indemn.
Daca m-as arunca din nou in mare, marea m-ar arunca din nou in stanca. Si stanca... m-ar pastra.
E stanca doar a ta. Si tot ce e pe stanca e al tau.
Dar marea e a noastra. Si lumea.
Nu vrei sa pleci, dar nici nu m-ai lasa sa ma inec. Sau sa ma pierd in tine, in valurile tale, ale tale, mare de ecouri. Ma impingi. Ma porti spre stanca Sa ma lovesc de ea si sa ma trezesc. Sa ma refugiez acolo pana ma vindec. Si stanca cu peretii ei reci, sarati, uzi mi-e mama, mi-e insula si cer, si voce, si scapare. Indemn.
Daca m-as arunca din nou in mare, marea m-ar arunca din nou in stanca. Si stanca... m-ar pastra.
E stanca doar a ta. Si tot ce e pe stanca e al tau.
Dar marea e a noastra. Si lumea.
miercuri, mai 27, 2009
Ezit
Suntem oameni.
Nu, nu. Viata nu ne responsabilizeaza. Doar sufletul. Si niciodata fata de altii, intotodeauna fata de noi insine. Desi uneori prin ei. Sartre: "Ceilalti sunt conditia si cenzura morala a existentei mele. Mediatori indispensabili intre mine si mine insumi."
"Orice alegere este o nedreptatire", spunea intr-o ora domnul profesor de franceza. Si da, alegerea inseamna ca renunti la cel putin o posibilitate. Ca renunti. La ceva din tine. O (mica?) parte.
Ne place cum suntem. Dar la care parte din noi renuntam? Deja nu mai suntem noi, deja am capatat o noua cruzime in atribute. Si o noua vulnerabilitate in care am lovit cu acea cruzime.
Ne autodevoram pas cu pas. Pentru?
Suntem. Este acum cea mai magica forma verbala.
Problema formelor de dependenta este aceeasi pretutindeni. Nu-ti dai niciodata seama prea bine ce faci si cat trece timpul.
E o problema de ignoranta. Fata de tine insuti. Fata de ei din tine. Fata de tine din ei. Adica da, fata de tine insuti.
Cap ou pas cap?
Sigrid
Nu, nu. Viata nu ne responsabilizeaza. Doar sufletul. Si niciodata fata de altii, intotodeauna fata de noi insine. Desi uneori prin ei. Sartre: "Ceilalti sunt conditia si cenzura morala a existentei mele. Mediatori indispensabili intre mine si mine insumi."
"Orice alegere este o nedreptatire", spunea intr-o ora domnul profesor de franceza. Si da, alegerea inseamna ca renunti la cel putin o posibilitate. Ca renunti. La ceva din tine. O (mica?) parte.
Ne place cum suntem. Dar la care parte din noi renuntam? Deja nu mai suntem noi, deja am capatat o noua cruzime in atribute. Si o noua vulnerabilitate in care am lovit cu acea cruzime.
Ne autodevoram pas cu pas. Pentru?
Suntem. Este acum cea mai magica forma verbala.
Problema formelor de dependenta este aceeasi pretutindeni. Nu-ti dai niciodata seama prea bine ce faci si cat trece timpul.
E o problema de ignoranta. Fata de tine insuti. Fata de ei din tine. Fata de tine din ei. Adica da, fata de tine insuti.
Cap ou pas cap?
Sigrid
joi, aprilie 30, 2009
Ploaia care va veni
Am ascultat cateva melodii Pasarea Colibri pe repeat zilele astea. Asta e cu titlul.
Jocurile, au in general mai multe nivele. Odata ce pierzi, la un anumit level, poti sa reiei jocul de la orice nivel anterior pe care l-ai castigat. Asta e cu jocurile.
Am acum 19, dar in orice clipa viitoare pot avea toate clipele de 18, 17, ... pe care le-am trait. Poate ar merita compromisul, dar ar insemna sa ratez din clipele de 19 pentru comemorare. Asta e cu anii.
Poti oricand sa te intorci la o varsta pe care ai avut-o deja. Viata se joaca in ani. Asta e cu noi.
Jocurile, au in general mai multe nivele. Odata ce pierzi, la un anumit level, poti sa reiei jocul de la orice nivel anterior pe care l-ai castigat. Asta e cu jocurile.
Am acum 19, dar in orice clipa viitoare pot avea toate clipele de 18, 17, ... pe care le-am trait. Poate ar merita compromisul, dar ar insemna sa ratez din clipele de 19 pentru comemorare. Asta e cu anii.
Poti oricand sa te intorci la o varsta pe care ai avut-o deja. Viata se joaca in ani. Asta e cu noi.
joi, aprilie 16, 2009
Impresii
14 aprilie 2009, banca din curte, 21:15
Simt ca iubesc. Simt ca nu iubesc, ca n-o sa mai iubesc vreodata. Aleea este lunga si acestia sunt primii doi plopi. Mai departe de atat nu vreau sa numar. Urmatorul numar oricum ar fi impar. Imperfect. Ma gandesc la aerul de aici. La toate pietrele care nu-mi incap in buzunare. La figurat.
Ma gandesc la tine cum stiu ca esti sau ai fost macar o clipa suparat pe mine. Azi nu mai suport (acea-mi veche vanitate, ) vina pentru clipe. Pe care le-ai trait fara sa-ti placa. Din cauza mea.
Gandesc ca nu stii c-am vrut sa-mi cer scuze pentru ca in acel ultim timp dintr-o ultima vreme am fost o rasfatata si m-am purtat ca atare. Ca poate am deranjat atatia oameni care-mi sunt dragi mie fara sa-i cunosc si care tie-ti sunt dragi pentru ca-i cunosti.
Te admir inca, desi n-am spus-o niciodata corect, tocmai pentru ca sa nu-ti fiu simpatica pentru asta.
Am in piele vantul de aici care sufla in mine si sufla in voi toti, care ne trateaza la fel, desi noi, fiecare in parte tremuram diferit. Unii mai frumos si poate cu scop, altii atata vreme cat putem...si rezistam in frig. Apoi ne refugiem in caldura, in caldura sufletelor noastre sau ale altora. Dupa repere. Dupa cum si cat avem nevoie. Cert este insa ca toti simtim. Si toti suntem da, oameni. Dar ce inseamna sa fii om asa? In tot vantul asta al intersectiei de priviri din zona sufletelor. Din zona sufletului meu. Cu aceia care abia acum au devenit din nume oameni. Si privesc cu placere poza lor de grup urcat pe scena. Orice desfasurare are in ea atata spectacol cat sa pot privi si sa pot, fara rea intentie, sa aplaud. Aplaud trupurile alea care rezista in acest vant de foarte multa vreme, si care au rezistat frumos in mod constant.
Am pe buze cuvintele pe care le-am auzit. Nu vreau sa le rostesc si sa le stric rostul, dar pur si simplu acolo au ajuns ele. In zona unor rugaciuni personale. Si aud clar numele meu rostit normal si fara rautate. Desi in mine striga parerile pe care le-am tot avut. Striga fara teama. Singura teama pe care mi-o pastrez fara vointa in interior este aceea ca nu mai stiu sa deosebesc gesturile facute din politete de gesturile facute din simpatie. Si asta nu e vina nimanui ca se intampla. E doar o perioada in care percep eu mai greu exteriorul.
Oricum, aceasta lume e mai plina de sinceritate decat de aroganta. Acea lume. Care nu-mi apartine si careia nu i-am apartinut vreodata, decat poate in doar cateva sensuri pe care le intuiesc, dar pe care nu le-as putea recunoaste decat daca as mai iubi candva sau daca as avea curajul sa-mi numar plopii pana la sfarsit.
Mi-e dor. Si nu ma locuieste golul si nici nu ma epuizeaza. Pur si simplu ma consuma. Intr-un mod placut. Ofticant de placut, pentru ca-mi pare rau ca nu mi-am luat la revedere cat sa simt c-as fi facut-o. Imi pare rau pentru toate acele suflete pe care le las in urma fara sa exprim si fara sa priceapa.
Desfasurarea. E un cuvant larg si incapator pe care depinde doar de mine cum il umplu. Desfasurarea e o existenta dedicata. Tuturor acelora care vor sa aibe amintiri. E pur si simplu cutia in care le colectionezi si le aduni pe acelea...
E ciudat cum punem in acelasi cuvant accente de culori diferite si e prostesc ca ne pasa cum rostim pentru ca in fond important e doar cum aude celalalt. Si daca se regaseste in pronuntia ta. Daca acea culoare pe care o pictezi acum in cuvinte il cheama prin macar ceva. E la fel de copilaresc sa ai prejudecati si sa vrei sa te inchizi in tine, sa te rapesti unor oameni doar penru ca nu-i cunosti, dar ai impresia ca stii ceva despre limba lor, despre modul in care auzi tu cand rostesc ei. E prostesc sa faci asta inainte sa-i auzi macar. In definitiv, chiar daca altii injura volumul muzicii lor, e muzica pe care o asculti si tu. Si-ti place. Si te tine treaza chiar daca e a treia noapte cand nu clipesti. Chiar daca la celalalt capat al coridorului in camera ta sunt bagajele nefacute si tu ai tren la cinci si jumatate cand ceasul e cinci.
Totul depinde, dar stiu clar ca pot lega acest tot. Mi-a placut tot ce-a fost greu si mi-a displacut tot timpul ca n-am fost indeajuns de buna sa-mi castig dreptul de a spune ca-mi place asta. Ca ambitia mea a tratat superficial acele lucruri care raman preferatele mele. Imi place fiecare problema si solutia ei, independent de capacitatea mea de a o rezolva.
Parcul acela gol, golit pentru mine parca, acela care m-ar astepta probabil oricand sa-i mai plang in bratele moarte pentru ca nu ma cunoaste si ii e usor sa asculte si sa inteleaga. Pustiit azi. In care imi vine sa strig, sa tip fara cenzura. Nu mai e nimeni care sa auda. In jur; iar pomii.. Pomii sunt atat de puternici si trecuti prin toate, prea puternici sa-i doara nimicurile care ma dor pe mine, gesturile alea care mi-au stat mie, mie nu lor, in varful degetelor, dar pe care mandria m-a impiedicat sa le fac, cuvintele care mi-au gadilat linistitor, dar pe care m-am decis sa nu le mai spun.
Sunt o colectie mai mult sau mai putin vie de trairi si emotii manifestate atat de divers. Inceputul desi simplu, l-am simtit greu. Stiam ca stau in fata unei intamplari mari. Prin semnificatie, nu prin desfasurare. Si-am tot fost acolo unde ne era locul. Peste tot.
Raman in urma frazele pe care m-am oprit in mijlocul momentelor sa le rup. Nu erau retorice, dar nu raspunsul il asteptam, ci impresia ca am schimbat impresii.
Tu, tu suflete sa nu te schimbi. Ramai asa, pastreaza-ti zambetul.
Si iarasi acest "tu" rostit de mine in care s-au oprit atatea personalitati si care poate lua chipul oricui in mintea mea. Chipul care oricum a lasat ceva in sufletul meu. Ma vad pe mine in acest tu, ma regasesc, ma am acolo. Si caut fiecare particica atunci cand am nevoie de mine.
Tu, suflet curat, pe care te-am vazut de atat de putine ori si care nu stii sa minti sau sa fii rau. Si ochii tai incapatori si cuminti in care incap toate ispitele carora n-o sa le fii partas vreodata.
Tu, suflet necunoscut, din care nu stiu ce sa cunosc mai intai. Nu esti rau, esti doar corect si constient.
Voi, trecatori pe langa banca pe care scriam. Ma aglomerati simpatic. Imi aglomerati somnul.
Voi, amagitorilor.
Si restul zambetelor calde care mi-au primit imaginea pe buze. Cu tot cu reactiile frumoase care m-au facut sa ma simt asa.
Simplu, noi. Simplu, tu. Tu pentru care nu vreau sa scriu, pentru ca n-am voie. Vreau doar sa inchid ochii si sa mai zambesc odata... o data... pentru tine.
Sigrid.
Simt ca iubesc. Simt ca nu iubesc, ca n-o sa mai iubesc vreodata. Aleea este lunga si acestia sunt primii doi plopi. Mai departe de atat nu vreau sa numar. Urmatorul numar oricum ar fi impar. Imperfect. Ma gandesc la aerul de aici. La toate pietrele care nu-mi incap in buzunare. La figurat.
Ma gandesc la tine cum stiu ca esti sau ai fost macar o clipa suparat pe mine. Azi nu mai suport (acea-mi veche vanitate, ) vina pentru clipe. Pe care le-ai trait fara sa-ti placa. Din cauza mea.
Gandesc ca nu stii c-am vrut sa-mi cer scuze pentru ca in acel ultim timp dintr-o ultima vreme am fost o rasfatata si m-am purtat ca atare. Ca poate am deranjat atatia oameni care-mi sunt dragi mie fara sa-i cunosc si care tie-ti sunt dragi pentru ca-i cunosti.
Te admir inca, desi n-am spus-o niciodata corect, tocmai pentru ca sa nu-ti fiu simpatica pentru asta.
Am in piele vantul de aici care sufla in mine si sufla in voi toti, care ne trateaza la fel, desi noi, fiecare in parte tremuram diferit. Unii mai frumos si poate cu scop, altii atata vreme cat putem...si rezistam in frig. Apoi ne refugiem in caldura, in caldura sufletelor noastre sau ale altora. Dupa repere. Dupa cum si cat avem nevoie. Cert este insa ca toti simtim. Si toti suntem da, oameni. Dar ce inseamna sa fii om asa? In tot vantul asta al intersectiei de priviri din zona sufletelor. Din zona sufletului meu. Cu aceia care abia acum au devenit din nume oameni. Si privesc cu placere poza lor de grup urcat pe scena. Orice desfasurare are in ea atata spectacol cat sa pot privi si sa pot, fara rea intentie, sa aplaud. Aplaud trupurile alea care rezista in acest vant de foarte multa vreme, si care au rezistat frumos in mod constant.
Am pe buze cuvintele pe care le-am auzit. Nu vreau sa le rostesc si sa le stric rostul, dar pur si simplu acolo au ajuns ele. In zona unor rugaciuni personale. Si aud clar numele meu rostit normal si fara rautate. Desi in mine striga parerile pe care le-am tot avut. Striga fara teama. Singura teama pe care mi-o pastrez fara vointa in interior este aceea ca nu mai stiu sa deosebesc gesturile facute din politete de gesturile facute din simpatie. Si asta nu e vina nimanui ca se intampla. E doar o perioada in care percep eu mai greu exteriorul.
Oricum, aceasta lume e mai plina de sinceritate decat de aroganta. Acea lume. Care nu-mi apartine si careia nu i-am apartinut vreodata, decat poate in doar cateva sensuri pe care le intuiesc, dar pe care nu le-as putea recunoaste decat daca as mai iubi candva sau daca as avea curajul sa-mi numar plopii pana la sfarsit.
Mi-e dor. Si nu ma locuieste golul si nici nu ma epuizeaza. Pur si simplu ma consuma. Intr-un mod placut. Ofticant de placut, pentru ca-mi pare rau ca nu mi-am luat la revedere cat sa simt c-as fi facut-o. Imi pare rau pentru toate acele suflete pe care le las in urma fara sa exprim si fara sa priceapa.
Desfasurarea. E un cuvant larg si incapator pe care depinde doar de mine cum il umplu. Desfasurarea e o existenta dedicata. Tuturor acelora care vor sa aibe amintiri. E pur si simplu cutia in care le colectionezi si le aduni pe acelea...
E ciudat cum punem in acelasi cuvant accente de culori diferite si e prostesc ca ne pasa cum rostim pentru ca in fond important e doar cum aude celalalt. Si daca se regaseste in pronuntia ta. Daca acea culoare pe care o pictezi acum in cuvinte il cheama prin macar ceva. E la fel de copilaresc sa ai prejudecati si sa vrei sa te inchizi in tine, sa te rapesti unor oameni doar penru ca nu-i cunosti, dar ai impresia ca stii ceva despre limba lor, despre modul in care auzi tu cand rostesc ei. E prostesc sa faci asta inainte sa-i auzi macar. In definitiv, chiar daca altii injura volumul muzicii lor, e muzica pe care o asculti si tu. Si-ti place. Si te tine treaza chiar daca e a treia noapte cand nu clipesti. Chiar daca la celalalt capat al coridorului in camera ta sunt bagajele nefacute si tu ai tren la cinci si jumatate cand ceasul e cinci.
Totul depinde, dar stiu clar ca pot lega acest tot. Mi-a placut tot ce-a fost greu si mi-a displacut tot timpul ca n-am fost indeajuns de buna sa-mi castig dreptul de a spune ca-mi place asta. Ca ambitia mea a tratat superficial acele lucruri care raman preferatele mele. Imi place fiecare problema si solutia ei, independent de capacitatea mea de a o rezolva.
Parcul acela gol, golit pentru mine parca, acela care m-ar astepta probabil oricand sa-i mai plang in bratele moarte pentru ca nu ma cunoaste si ii e usor sa asculte si sa inteleaga. Pustiit azi. In care imi vine sa strig, sa tip fara cenzura. Nu mai e nimeni care sa auda. In jur; iar pomii.. Pomii sunt atat de puternici si trecuti prin toate, prea puternici sa-i doara nimicurile care ma dor pe mine, gesturile alea care mi-au stat mie, mie nu lor, in varful degetelor, dar pe care mandria m-a impiedicat sa le fac, cuvintele care mi-au gadilat linistitor, dar pe care m-am decis sa nu le mai spun.
Sunt o colectie mai mult sau mai putin vie de trairi si emotii manifestate atat de divers. Inceputul desi simplu, l-am simtit greu. Stiam ca stau in fata unei intamplari mari. Prin semnificatie, nu prin desfasurare. Si-am tot fost acolo unde ne era locul. Peste tot.
Raman in urma frazele pe care m-am oprit in mijlocul momentelor sa le rup. Nu erau retorice, dar nu raspunsul il asteptam, ci impresia ca am schimbat impresii.
Tu, tu suflete sa nu te schimbi. Ramai asa, pastreaza-ti zambetul.
Si iarasi acest "tu" rostit de mine in care s-au oprit atatea personalitati si care poate lua chipul oricui in mintea mea. Chipul care oricum a lasat ceva in sufletul meu. Ma vad pe mine in acest tu, ma regasesc, ma am acolo. Si caut fiecare particica atunci cand am nevoie de mine.
Tu, suflet curat, pe care te-am vazut de atat de putine ori si care nu stii sa minti sau sa fii rau. Si ochii tai incapatori si cuminti in care incap toate ispitele carora n-o sa le fii partas vreodata.
Tu, suflet necunoscut, din care nu stiu ce sa cunosc mai intai. Nu esti rau, esti doar corect si constient.
Voi, trecatori pe langa banca pe care scriam. Ma aglomerati simpatic. Imi aglomerati somnul.
Voi, amagitorilor.
Si restul zambetelor calde care mi-au primit imaginea pe buze. Cu tot cu reactiile frumoase care m-au facut sa ma simt asa.
Simplu, noi. Simplu, tu. Tu pentru care nu vreau sa scriu, pentru ca n-am voie. Vreau doar sa inchid ochii si sa mai zambesc odata... o data... pentru tine.
Sigrid.
joi, martie 19, 2009
Piatra
12 februarie 2009, citat rupt din Caietul Verde
"Visez sa plang.
Tin o piatra in mana si o strang tare. Am lacrimi in ochi si mana mea traspira pe piatra lasand sa treaca in ea emotia, si frica, si caldura. N-o sa vreau sa curat niciodata piatra asta care are imprimata pe ea atata miros de suflete.
Gest de eliberare mai mult sau mai putin complex ca plansul acum ca inca nu mai visai de-o clipa.
A fost luni, si a trecut chiar daca o sa mai vina una. Si parca simt asa, deodata, ca saptamana nu se mai termina duminica. Desi lunile tot se succed fara rabdare, iar tot astept o saptamana sa se termine. Saptamana care si-a ignorat duminica propriei vremi.
Ne chinuie secundarul ceasului din perete. Pentru ca se misca greu si noi avem, aveam, aveam atunci mate. Si timpul radea (iar invingator) de noi toti. Caci poate fi martor oricui si oricarui eveniment, devreme ce el este norma tuturor intamplarilor. Poate depune orice marturie. Poate face orice, dar nu poate sa ramana. Noi singuri suntem martori la trecerea lui. Si el trece, si noi marturisim...
"
Sigrid
"Visez sa plang.
Tin o piatra in mana si o strang tare. Am lacrimi in ochi si mana mea traspira pe piatra lasand sa treaca in ea emotia, si frica, si caldura. N-o sa vreau sa curat niciodata piatra asta care are imprimata pe ea atata miros de suflete.
Gest de eliberare mai mult sau mai putin complex ca plansul acum ca inca nu mai visai de-o clipa.
A fost luni, si a trecut chiar daca o sa mai vina una. Si parca simt asa, deodata, ca saptamana nu se mai termina duminica. Desi lunile tot se succed fara rabdare, iar tot astept o saptamana sa se termine. Saptamana care si-a ignorat duminica propriei vremi.
Ne chinuie secundarul ceasului din perete. Pentru ca se misca greu si noi avem, aveam, aveam atunci mate. Si timpul radea (iar invingator) de noi toti. Caci poate fi martor oricui si oricarui eveniment, devreme ce el este norma tuturor intamplarilor. Poate depune orice marturie. Poate face orice, dar nu poate sa ramana. Noi singuri suntem martori la trecerea lui. Si el trece, si noi marturisim...
"
Sigrid
marți, martie 17, 2009
Fragment
Vrei sa te invingi, dar ce poti sa faci? Te simti ca si cand intr-un colt uitat al creierului tau zace un copil care ai fost tu candva. Si stii ca el a murit de mult, dar toate impulsurile tale nervoase ajung acolo, la el... si tot ceea ce comanda mintea ta pleca din mortaciunea aia. Din tine putred, un tu care nu mai exista azi si pe care daca-l intrevezi in actiunile tale voite abia-l mai recunosti. Dar el e acolo si n-o sa plece niciodata nicaieri, decat poate cu tine.
Gresesti adeseori ca sa-i satisfaci mofturile pentru ca stii ca prezenta lui infecteaza sangele propriu, ca in fiecare vena a ta curge o mica particica din el si din voia lui blestemata.
Nu poti scapa de variantele tale, de existente carora le-ai apartinut. Te inchizi in tine pentru exercitii de constiinta si cu cat te recunosti mai bine pe tine a fi ceea ce esti, cu atat realizezi ca ai evoluat din acel copil, cu atat stii mai bine si mai repede ca nu poti.
Cauti un adevar care sa-ti apartina, dar toate ii apartin lui pentru ca existenta ta de zi cu zi a trecut mereu prin filtrul ratiunii tale, prin inceputul tau, prin el. Incet, inveti acolo inchis cu tine insuti sa te accepti; si habar nu ai cand crezi ca ai reusit cat de mult iti ia si te costa de fapt acceptarea. Pentru ca pur si simplu... nu poti!
Esti tu. Esti tu construit pas cu pas.
Si daca ar exista totusi o portita sa renunti la temelie... Poate ca daca ai intari-o, daca ai dubla-o, s-ar trasforma singura, n-ar mai fi ea, ar fi ea evoluata. Dar poti sa faci asta? Ai doar iluzia c-ai putea. Gandesti si deci iti ramane mai putin timp sa simti. Ce mai e astazi un sentiment constientizat? El valoreaza cam cat faci cu el, adica nimic. Nu mai stii ce sa te faci cu emotiile tale. Incerci sa le duci catre o supratafa ca sa nu se inece, doar ca atunci cand ele nu sunt privite pozitiv, le ineci tu singur, prin lipsa de hrana. Renunti sa hranesti orice le da altora posibilitatea sa te descopere vulnerabil. Multi din noi ne-am fi trait fericirea sa ne fi nascut pietre. Ce ne tot facem cu pietrele astea? Nimeni nu se naste deja stiind. Nimeni nu se naste ca proprie temelie deja. Si chiar daca s-ar naste; ai incercat vreodata sa construiesti ceva pe suprafata unei pietre?
E lasitate in tine si in jurul tau si se hraneste in oglinda trasatura asta. Vezi bine ca patesti ce au patit si altii, poate din cauza ta, si iesi din situatie cum ai vazut tu ca se iese. Ai impresia ca esti original. Originalitatea e o minciuna si te minte, si inca bine. Ea dureaza decat o clipa, cam cat ai gandit-o. Atat. De cate ori crezi ca acelasi gest poate fi primul sau poate fi original?
In definitiv ce crezi ca ti se cuvine cand tu nu poti nici macar sa renunti la copilul ala mic din creierul tau? Trebuie sa stii, sa vrei sa stii, sa stii cum sa stii si cum sa ajungi acolo. Sa vrei sa inveti. Si vrei, doar ca ti-e frica sa ceri ajutor. Caci cine stie, nu? Poate data viitoare lucrurile vor merge mai bine.
Einstein: "Nebunie este sa faci acelasi lucru iar si iar, asteptand ca rezultatul sa fie diferit.". Cu cata vanitate iti asumi nebunia asta si cu atata lipsa de folos. E o masca utila, dar pentru cine stie clar s-o poarte, nu pentru cine nu o stapaneste, sau pentru cine nici macar pe sine nu se are in propria posesie. E o masca utila adica, doar pentru cine e nebun. Deci practic nu e o masca, ci mai mult o stare. Si in niciun caz una care sa poata fi inventata de cineva perfect sanatos. N-ai sa ajungi niciodata geniu daca iti impui sau fortezi genialitatea. Nebunia e ceva natural, si vine de la sine.
Si nebunul nu e cel care cunoste nebunia, ci acela care a cunoscut-o candva.
Ca sfat ai putea sa renunti pentru inceput la conditionalul optativ. Dauneaza grav monologului interior, adica preocuparilor, concluziilor si solutiilor tale. Adica tie. Si copilului aluia. Nu-l mai hrani cu simple cauze. Astea nu sunt decat ca niste imitatii de perfuzii.
Gresesti adeseori ca sa-i satisfaci mofturile pentru ca stii ca prezenta lui infecteaza sangele propriu, ca in fiecare vena a ta curge o mica particica din el si din voia lui blestemata.
Nu poti scapa de variantele tale, de existente carora le-ai apartinut. Te inchizi in tine pentru exercitii de constiinta si cu cat te recunosti mai bine pe tine a fi ceea ce esti, cu atat realizezi ca ai evoluat din acel copil, cu atat stii mai bine si mai repede ca nu poti.
Cauti un adevar care sa-ti apartina, dar toate ii apartin lui pentru ca existenta ta de zi cu zi a trecut mereu prin filtrul ratiunii tale, prin inceputul tau, prin el. Incet, inveti acolo inchis cu tine insuti sa te accepti; si habar nu ai cand crezi ca ai reusit cat de mult iti ia si te costa de fapt acceptarea. Pentru ca pur si simplu... nu poti!
Esti tu. Esti tu construit pas cu pas.
Si daca ar exista totusi o portita sa renunti la temelie... Poate ca daca ai intari-o, daca ai dubla-o, s-ar trasforma singura, n-ar mai fi ea, ar fi ea evoluata. Dar poti sa faci asta? Ai doar iluzia c-ai putea. Gandesti si deci iti ramane mai putin timp sa simti. Ce mai e astazi un sentiment constientizat? El valoreaza cam cat faci cu el, adica nimic. Nu mai stii ce sa te faci cu emotiile tale. Incerci sa le duci catre o supratafa ca sa nu se inece, doar ca atunci cand ele nu sunt privite pozitiv, le ineci tu singur, prin lipsa de hrana. Renunti sa hranesti orice le da altora posibilitatea sa te descopere vulnerabil. Multi din noi ne-am fi trait fericirea sa ne fi nascut pietre. Ce ne tot facem cu pietrele astea? Nimeni nu se naste deja stiind. Nimeni nu se naste ca proprie temelie deja. Si chiar daca s-ar naste; ai incercat vreodata sa construiesti ceva pe suprafata unei pietre?
E lasitate in tine si in jurul tau si se hraneste in oglinda trasatura asta. Vezi bine ca patesti ce au patit si altii, poate din cauza ta, si iesi din situatie cum ai vazut tu ca se iese. Ai impresia ca esti original. Originalitatea e o minciuna si te minte, si inca bine. Ea dureaza decat o clipa, cam cat ai gandit-o. Atat. De cate ori crezi ca acelasi gest poate fi primul sau poate fi original?
In definitiv ce crezi ca ti se cuvine cand tu nu poti nici macar sa renunti la copilul ala mic din creierul tau? Trebuie sa stii, sa vrei sa stii, sa stii cum sa stii si cum sa ajungi acolo. Sa vrei sa inveti. Si vrei, doar ca ti-e frica sa ceri ajutor. Caci cine stie, nu? Poate data viitoare lucrurile vor merge mai bine.
Einstein: "Nebunie este sa faci acelasi lucru iar si iar, asteptand ca rezultatul sa fie diferit.". Cu cata vanitate iti asumi nebunia asta si cu atata lipsa de folos. E o masca utila, dar pentru cine stie clar s-o poarte, nu pentru cine nu o stapaneste, sau pentru cine nici macar pe sine nu se are in propria posesie. E o masca utila adica, doar pentru cine e nebun. Deci practic nu e o masca, ci mai mult o stare. Si in niciun caz una care sa poata fi inventata de cineva perfect sanatos. N-ai sa ajungi niciodata geniu daca iti impui sau fortezi genialitatea. Nebunia e ceva natural, si vine de la sine.
Si nebunul nu e cel care cunoste nebunia, ci acela care a cunoscut-o candva.
Ca sfat ai putea sa renunti pentru inceput la conditionalul optativ. Dauneaza grav monologului interior, adica preocuparilor, concluziilor si solutiilor tale. Adica tie. Si copilului aluia. Nu-l mai hrani cu simple cauze. Astea nu sunt decat ca niste imitatii de perfuzii.
sâmbătă, februarie 14, 2009
Puzzle
Te doare, ai febra. Capul tau fierbe. Te frige. Iti inchizi in palme tampla. Si totusi afara e frig. Si portita aceea da, a scartait. Nu, pe mine nu ma deranjeaza. Eu aud normal. In mine vina nu amplifica.
Infigi dintii si buzele tale crapa pe imaginea stelelor. Lumina invadeaza. O respiri, o mirosi. Da buzna in plamanii tai.
Vantul alearga si el. Izbeste. Se razbuna. Toti stiu. Stiu si eu, dar tot vorbesc calm. Nu ti-ai dat seama cand s-a intunecat cerul, e normal. Doar ai contorizat fiecare miscare din jurul tau si ai incercat sa-i vezi legatura cu tine. Acum rad. Da, auzi bine. Picaturile de ploaie te lovesc violent peste fata. Biciuiesc. Pedepsesc si ele cum pot.
Doar tu stii in raport cu ei. Nu ei sunt aceia. Esti tu stiind raporturile. Nu exista intuneric deplin pe Terra. Pamantul e al Soarelui. Si Soarele trece dincolo de orice e material. Stii asta. Ai simtit-o cand ti-a strapuns plamanii.
Ti-e frica. E senzatia ca ceva din afara te inghite. Ca esti mic.
Te trezesti si ai in tine cea mai subita si sincera dorinta de a cauta cel mai intunecat coltisor. Sa fie un loc in care nimic sa nu se vada. Vezi ca se poate sa inventezi si clipe fara umbra? Pentru ca in intuneric deplin n-ai umbra.
Roiesc taxiurile in jur. E viteza. E viscol, furtuna. Ti-e groaza. Te izbeste singuratatea. Esti sau ai fost lasat singur in prag de catastrofa.
Abia acum alergi. Nu poti sa tipi. Ma auzi pe mine sacadat si frica ta imi accentueaza silabele. Ai impresia ca eu am ridicat tonul, ca ma apropii in mod cert de un punct culminant. Dar nu sunt eu. E doar frica ta exacerbata. Cosmarul tau. Eu sunt aceeasi. Vorbesc la fel.
Ai prins ideea si deja iti place. Deja iti plac ideile.
Alergi. Sau nu. Nu alergi. Mergi pe strada si casti fara sa pui mana la gura. Musti din aer fara filtru. Inghiti cerul. Il rupi. Iti asumi. Asumi totul; cunoasterea, noaptea, astrii, intunericul, priveghiul cerului asupra ta...Neincetat. Caci ai putea muri in orice clipa.
Ai impresia ca toata lumea stie ca asa esti tu cand minti.
Stiu ca a inceput ploaia. Ma bucur de tunete. Disperi si alergi in cerc. Si soarta te arunca din pas in pas. E iar prea multa lumina. Fulgera.
Maine am sa te uit. Cu toate ca in fiecare seara am sa-ti rostesc numele ca pe o rugaciune.
Infigi dintii si buzele tale crapa pe imaginea stelelor. Lumina invadeaza. O respiri, o mirosi. Da buzna in plamanii tai.
Vantul alearga si el. Izbeste. Se razbuna. Toti stiu. Stiu si eu, dar tot vorbesc calm. Nu ti-ai dat seama cand s-a intunecat cerul, e normal. Doar ai contorizat fiecare miscare din jurul tau si ai incercat sa-i vezi legatura cu tine. Acum rad. Da, auzi bine. Picaturile de ploaie te lovesc violent peste fata. Biciuiesc. Pedepsesc si ele cum pot.
Doar tu stii in raport cu ei. Nu ei sunt aceia. Esti tu stiind raporturile. Nu exista intuneric deplin pe Terra. Pamantul e al Soarelui. Si Soarele trece dincolo de orice e material. Stii asta. Ai simtit-o cand ti-a strapuns plamanii.
Ti-e frica. E senzatia ca ceva din afara te inghite. Ca esti mic.
Te trezesti si ai in tine cea mai subita si sincera dorinta de a cauta cel mai intunecat coltisor. Sa fie un loc in care nimic sa nu se vada. Vezi ca se poate sa inventezi si clipe fara umbra? Pentru ca in intuneric deplin n-ai umbra.
Roiesc taxiurile in jur. E viteza. E viscol, furtuna. Ti-e groaza. Te izbeste singuratatea. Esti sau ai fost lasat singur in prag de catastrofa.
Abia acum alergi. Nu poti sa tipi. Ma auzi pe mine sacadat si frica ta imi accentueaza silabele. Ai impresia ca eu am ridicat tonul, ca ma apropii in mod cert de un punct culminant. Dar nu sunt eu. E doar frica ta exacerbata. Cosmarul tau. Eu sunt aceeasi. Vorbesc la fel.
Ai prins ideea si deja iti place. Deja iti plac ideile.
Alergi. Sau nu. Nu alergi. Mergi pe strada si casti fara sa pui mana la gura. Musti din aer fara filtru. Inghiti cerul. Il rupi. Iti asumi. Asumi totul; cunoasterea, noaptea, astrii, intunericul, priveghiul cerului asupra ta...Neincetat. Caci ai putea muri in orice clipa.
Ai impresia ca toata lumea stie ca asa esti tu cand minti.
Stiu ca a inceput ploaia. Ma bucur de tunete. Disperi si alergi in cerc. Si soarta te arunca din pas in pas. E iar prea multa lumina. Fulgera.
Maine am sa te uit. Cu toate ca in fiecare seara am sa-ti rostesc numele ca pe o rugaciune.
marți, ianuarie 20, 2009
Titlu
Multumesc melodiilor fara titlu.
Multumesc prozelor scurte, fragmentelor, citatelor care se rup din miezul lor fara a purta cu sine numele sub care stau apelcate si a carui povara o poarta, dar care totusi raman incarcate de sens.
Cuvintelor nespuse.
Celor necunoscute. Pe care nu le intrebam sau despre care nu ne intereseaza.
Multumesc celor care inteleg ca titlul este o precizare, celor care nu-l folosesc si celor care nu stiu asta. Inca.
Sau nu, stai...
Multumesc celor care l-au inventat.
Multumesc acelor titluri in care sta tot sensul unei lucrari. Care o fac posibila.
Multumesc titlurilor ca unor accesorii geniale, care intregesc metafora centrala.
Titlutile se compun uneori dintr-un singur cuvant.
Irelevant.
Intre cititor si titlu se creaza o lume speciala, doar a lor. Lume care nu face obiectul furtului.
Sunt titluri pe care ne oprim minute intregi pentru a le patrunde inainte de a ne incepe lectura.
Sunt titluri care ne opresc. Ne tin in loc, in timp.
Titluri cu care dezvoltam relatii de intelegere reciproca. A zis cineva ca titlurile nu te inteleg.
E o minciuna. Ele te stiu, te inteleg de dinainte sa le vezi, te asteapta. Pentru tine au fost scrise, gandite, rostite.
Te cuprind, te alearga, te pastreaza, te conserva, te urmaresc. Le vezi, le ai in minte cand citesti. in subconstient, dar desigur, tu nu-l poti stapani. Inconstientul...
Si apoi cand incepi lectura uiti povestea ta de dragoste cu acel sau acele cuvinte initiale. De initiere.
Mai ramane amintirea, cum te legi, daca iti place cartea sau articolul sau melodia, sau povestea, sau orice care poarta ca nume un titlu. Cum iti amintesti de ceea ce ai citit sau ascultat. Prin titlu. Incredibil, nu? Uiti toata vraja initiala care a existat intre voi, toata curiozitatea, povestile pe care tu insuti le-ai inventat si le-ai crezut posibile dincolo de aceste cuvinte ale unui titlu si o inlocuiesti cu placerea momentelor in care ai interactionat cu ceea ce in realitate a urmat dupa acel titlu.
Ne legam prin titluri.
Ne.
Legam.
Titlul inseamna cel mai mult dupa, isi asuma atata semnificatie, cand de fapt, cel mai mult a insemnat inainte. Cand te-a pus sa creezi. Si zici ca nu te intelege. Te-a inteles de la inceput. Iti stia nuantele si stia ca ele inca exista in tine. Ca e capabil sa le scoata la suprafata. Si.
Ce iti spune adunatura asta de cuvinte? Still loving you, ce iti mai spune melodia? Dar cand auzi titlul simti strigatul final, nu? Nici n-ai avea cum... Prea usor. Ce iti spune Singur pe lume, Oamenii marii, Everything I do, Stairway to Heaven, Soldier of fortune, Goran Bregovic, Alexandru Macedon, Egipt? Si inca iti spune, si inca multe. Cat.
Lectura placuta. Lecturi.
Maria Stanciu, asta e titlul meu.
Multumesc prozelor scurte, fragmentelor, citatelor care se rup din miezul lor fara a purta cu sine numele sub care stau apelcate si a carui povara o poarta, dar care totusi raman incarcate de sens.
Cuvintelor nespuse.
Celor necunoscute. Pe care nu le intrebam sau despre care nu ne intereseaza.
Multumesc celor care inteleg ca titlul este o precizare, celor care nu-l folosesc si celor care nu stiu asta. Inca.
Sau nu, stai...
Multumesc celor care l-au inventat.
Multumesc acelor titluri in care sta tot sensul unei lucrari. Care o fac posibila.
Multumesc titlurilor ca unor accesorii geniale, care intregesc metafora centrala.
Titlutile se compun uneori dintr-un singur cuvant.
Irelevant.
Intre cititor si titlu se creaza o lume speciala, doar a lor. Lume care nu face obiectul furtului.
Sunt titluri pe care ne oprim minute intregi pentru a le patrunde inainte de a ne incepe lectura.
Sunt titluri care ne opresc. Ne tin in loc, in timp.
Titluri cu care dezvoltam relatii de intelegere reciproca. A zis cineva ca titlurile nu te inteleg.
E o minciuna. Ele te stiu, te inteleg de dinainte sa le vezi, te asteapta. Pentru tine au fost scrise, gandite, rostite.
Te cuprind, te alearga, te pastreaza, te conserva, te urmaresc. Le vezi, le ai in minte cand citesti. in subconstient, dar desigur, tu nu-l poti stapani. Inconstientul...
Si apoi cand incepi lectura uiti povestea ta de dragoste cu acel sau acele cuvinte initiale. De initiere.
Mai ramane amintirea, cum te legi, daca iti place cartea sau articolul sau melodia, sau povestea, sau orice care poarta ca nume un titlu. Cum iti amintesti de ceea ce ai citit sau ascultat. Prin titlu. Incredibil, nu? Uiti toata vraja initiala care a existat intre voi, toata curiozitatea, povestile pe care tu insuti le-ai inventat si le-ai crezut posibile dincolo de aceste cuvinte ale unui titlu si o inlocuiesti cu placerea momentelor in care ai interactionat cu ceea ce in realitate a urmat dupa acel titlu.
Ne legam prin titluri.
Ne.
Legam.
Titlul inseamna cel mai mult dupa, isi asuma atata semnificatie, cand de fapt, cel mai mult a insemnat inainte. Cand te-a pus sa creezi. Si zici ca nu te intelege. Te-a inteles de la inceput. Iti stia nuantele si stia ca ele inca exista in tine. Ca e capabil sa le scoata la suprafata. Si.
Ce iti spune adunatura asta de cuvinte? Still loving you, ce iti mai spune melodia? Dar cand auzi titlul simti strigatul final, nu? Nici n-ai avea cum... Prea usor. Ce iti spune Singur pe lume, Oamenii marii, Everything I do, Stairway to Heaven, Soldier of fortune, Goran Bregovic, Alexandru Macedon, Egipt? Si inca iti spune, si inca multe. Cat.
Lectura placuta. Lecturi.
Maria Stanciu, asta e titlul meu.
sâmbătă, ianuarie 03, 2009
Libertate
“Simt ca sunt liber, dar stiu ca nu sunt.”
Anul acesta la Babel. Mi-amintesc cu mult drag de toate piesele pe care le-am vazut si de o groaza de artisti cu care am interactionat.
Am asistat pe 16 iunie la ora 18:00 la “Chinese Lesson” pusa in scena de Teatr Akademya Ruchu, un grup de amatori din Polonia. Piesa a fost o explozie de originalitate, diferit de absolut tot ceea ce s-a prezentat anul acesta la Babel. S-a jucat cu un public restrans care se afla pe scena. Putinele cuvinte care s-au rostit au fost traducerea din romana in chineza a unor concepte precum: “libertate”, “solidaritate”, “dreptate”, etc. Actorii (in numar de cinci) scriau pe niste banci aceste cuvinte si apoi se asezau orizontal si perpendicular peste cuvintele scrise cu creta, care se imprimau pe pieptul lor, pe tricourile negre. Pentru mine asta a sugerat o prezentare a lor, o autocaracterizare care ne-a aratat valorile pe care ei le poarta sau le au imprimate in suflet, cu atat mai mult cu cat asta se intampla la inceputul piesei. Piesa a fost fragmentata in vreo 5 sau 6 scene. O a doua scena care mi-a placut foarte mult a fost cand au stins luminile in toata sala si cu ajutorul unei luminite fiecare actor identifica pe perete un mesaj scris in engleza, aflat pana atunci in intuneric. Ne-au “luminat” cu privire la niste adevaruri istorice despre unele atacuri teroriste din Polonia.
Oricum... s-au axat foarte mult pe prejudecatile unui public care nu voia sa coopereze. S-au plimbat printre noi si ne-au sarutat picioarele peste bucatile de banda adeziva pe care ni le lipeau in prealabil. Noi strambam din nas.
Scena finala. Am iar strambat din nas. Atunci doi barbati s-au descaltat, dar am observat ca o faceau ca sa promoveze mesajul final. Peste picioarele goale si-au pus noua sosete. Pe sosete scriau in ordine urmatoarele cuvinte: “Simt ca sunt liber, dar stiu ca nu sunt.”
Mi s-a parut genial citatul, inca mi se pare. M-a facut sa ma gandesc serios la iluzia libertatii. La forma in care suntem, daca suntem, liberi, noi, oamenii. Si adevarul este ca nu suntem deloc. Democratia ne minte ca avem libertate; libertatea de a face tot ceea ce nu-i raneste pe cei din jur. Asta nu e libertate, e inchisoare. Sunt liber sa ma misc in celula mea, dar sunt intr-o celula.
Atata timp cat exista legi, nu exista libertate.
Nu vorbesc de legile unui stat sau ale unui teritoriu.
Nu vorbesc de legile scrise.
Ma gandesc la cat de ingradita este libertatea mea prin simplul fapt ca in jurul meu exista inca cel putin o persoana. Ma gandesc ca atunci cand fac ceva exista in permanenta in mine teama prejudecatilor celor din jur. Nu sunt libera sa ma apropii de cineva. Nu sunt libera sa aleg fara compromis. A fi liber inseamna a avea dreptul sa alegi sau sa faci ceva fara sa suporti consecinte. Nu am aceasta libertate. N-o avem niciunul din noi. Cel putin, nu cred eu s-o avem.
Cat de liber este un om care are constiinta, memorie, remuscari? Cat credeti ca poate fi de liber un om care are memorie? Nici cat negru sub unghie. Din nou. Oare animalele sunt libere, oare ele au trecut, istorie?
Cultura imi ingradeste libertatea. Stiu ca sunteti toti niste virtuosi, ca iubiti cultura. Dar daca v-ati iubi pe voi, n-ati mai iubi cultura. A te naste apartind la ceva inseamana a te naste mai putin liber decat te lasa societatea sa crezi. Mai putin liber decat iti defineste.
Vorbind de societate. De religie. Citeam zilele trecute din primul volum de Fratii Karamazov. Mi s-a parut geniala ideea ca libertatea este cel mai ingrozitor lucru pentru societate. N-o sa putem niciodata sa cream o societate in care sa fim liberi. Am spus societate, am terminat cu libertatea si am inceput cu responsabilitatile. Cu regulile. Actorii din Polonia n-au fost nici macar o clipa liberi sa-si joace piesa. Au platit libertatea lor cu priviri aruncate urat din partea noastra.
Iarasi, tot acolo, frumoasa ideea ca omul nu pe Dumnezeu il cauta de fapt, ci minunile Sale. O sa scriu aici si un citat de la pagina 435 in care ipotetic vorbind un calugar ii reproseaza lui Iisus ca iubeste prea mult libertatea: “oamenii ti-au stigat: Pogoara-te acum de pe cruce, vom vedea si vom crede! tu nu te-ai invrednicit sa cobori, fiindca nu voiai sa-l castigi pe om printr-o minune, asteptand o credinta liber consimtita din partea lui, nicidecum prilejuita de vreun miracol. ”. Asta e singura definitie viabila pe care o mai pot atribui momentan libertatii. Mi se pare din toate singura libertate care ne-a mai ramas.
Anul acesta la Babel. Mi-amintesc cu mult drag de toate piesele pe care le-am vazut si de o groaza de artisti cu care am interactionat.
Am asistat pe 16 iunie la ora 18:00 la “Chinese Lesson” pusa in scena de Teatr Akademya Ruchu, un grup de amatori din Polonia. Piesa a fost o explozie de originalitate, diferit de absolut tot ceea ce s-a prezentat anul acesta la Babel. S-a jucat cu un public restrans care se afla pe scena. Putinele cuvinte care s-au rostit au fost traducerea din romana in chineza a unor concepte precum: “libertate”, “solidaritate”, “dreptate”, etc. Actorii (in numar de cinci) scriau pe niste banci aceste cuvinte si apoi se asezau orizontal si perpendicular peste cuvintele scrise cu creta, care se imprimau pe pieptul lor, pe tricourile negre. Pentru mine asta a sugerat o prezentare a lor, o autocaracterizare care ne-a aratat valorile pe care ei le poarta sau le au imprimate in suflet, cu atat mai mult cu cat asta se intampla la inceputul piesei. Piesa a fost fragmentata in vreo 5 sau 6 scene. O a doua scena care mi-a placut foarte mult a fost cand au stins luminile in toata sala si cu ajutorul unei luminite fiecare actor identifica pe perete un mesaj scris in engleza, aflat pana atunci in intuneric. Ne-au “luminat” cu privire la niste adevaruri istorice despre unele atacuri teroriste din Polonia.
Oricum... s-au axat foarte mult pe prejudecatile unui public care nu voia sa coopereze. S-au plimbat printre noi si ne-au sarutat picioarele peste bucatile de banda adeziva pe care ni le lipeau in prealabil. Noi strambam din nas.
Scena finala. Am iar strambat din nas. Atunci doi barbati s-au descaltat, dar am observat ca o faceau ca sa promoveze mesajul final. Peste picioarele goale si-au pus noua sosete. Pe sosete scriau in ordine urmatoarele cuvinte: “Simt ca sunt liber, dar stiu ca nu sunt.”
Mi s-a parut genial citatul, inca mi se pare. M-a facut sa ma gandesc serios la iluzia libertatii. La forma in care suntem, daca suntem, liberi, noi, oamenii. Si adevarul este ca nu suntem deloc. Democratia ne minte ca avem libertate; libertatea de a face tot ceea ce nu-i raneste pe cei din jur. Asta nu e libertate, e inchisoare. Sunt liber sa ma misc in celula mea, dar sunt intr-o celula.
Atata timp cat exista legi, nu exista libertate.
Nu vorbesc de legile unui stat sau ale unui teritoriu.
Nu vorbesc de legile scrise.
Ma gandesc la cat de ingradita este libertatea mea prin simplul fapt ca in jurul meu exista inca cel putin o persoana. Ma gandesc ca atunci cand fac ceva exista in permanenta in mine teama prejudecatilor celor din jur. Nu sunt libera sa ma apropii de cineva. Nu sunt libera sa aleg fara compromis. A fi liber inseamna a avea dreptul sa alegi sau sa faci ceva fara sa suporti consecinte. Nu am aceasta libertate. N-o avem niciunul din noi. Cel putin, nu cred eu s-o avem.
Cat de liber este un om care are constiinta, memorie, remuscari? Cat credeti ca poate fi de liber un om care are memorie? Nici cat negru sub unghie. Din nou. Oare animalele sunt libere, oare ele au trecut, istorie?
Cultura imi ingradeste libertatea. Stiu ca sunteti toti niste virtuosi, ca iubiti cultura. Dar daca v-ati iubi pe voi, n-ati mai iubi cultura. A te naste apartind la ceva inseamana a te naste mai putin liber decat te lasa societatea sa crezi. Mai putin liber decat iti defineste.
Vorbind de societate. De religie. Citeam zilele trecute din primul volum de Fratii Karamazov. Mi s-a parut geniala ideea ca libertatea este cel mai ingrozitor lucru pentru societate. N-o sa putem niciodata sa cream o societate in care sa fim liberi. Am spus societate, am terminat cu libertatea si am inceput cu responsabilitatile. Cu regulile. Actorii din Polonia n-au fost nici macar o clipa liberi sa-si joace piesa. Au platit libertatea lor cu priviri aruncate urat din partea noastra.
Iarasi, tot acolo, frumoasa ideea ca omul nu pe Dumnezeu il cauta de fapt, ci minunile Sale. O sa scriu aici si un citat de la pagina 435 in care ipotetic vorbind un calugar ii reproseaza lui Iisus ca iubeste prea mult libertatea: “oamenii ti-au stigat: Pogoara-te acum de pe cruce, vom vedea si vom crede! tu nu te-ai invrednicit sa cobori, fiindca nu voiai sa-l castigi pe om printr-o minune, asteptand o credinta liber consimtita din partea lui, nicidecum prilejuita de vreun miracol. ”. Asta e singura definitie viabila pe care o mai pot atribui momentan libertatii. Mi se pare din toate singura libertate care ne-a mai ramas.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
