E rosu cerul azi, si rosii sunt si norii.
Ce devotat mi-e rosul azi, si ieri ce devotat mi-a fost!
Dintotdeauna...
Imi pare viu, sau doar se joaca el cu mine. De-a viata.
Imi pare ca-i un sentiment pierdut in zare. Sau o traire?
Trairea mea?
Intreaga mea viata...asa va fi-cu rosul meu vopsita.
Caci azi sau maine voi muri. Ma vor ucide albul,
verdele si galbenul ma vor ucide
-prin sentimente si senzatii multe. Si-
prin dor. Prin dor de rosu.
Dor de viata, de clipe aprinse, prin dor
de foc si de renastere.
Dor de timp. Si ma sufoc.
Sau ma voi sufoca, caci in prezent...
E rosu.
E rosu timpul ce vine inspre tine,
e rosie zarea...
si din mine,
din mine toata, e rosie obsesia,
si cugetul, si marea.
Si-acum ca totul piere din tablou- si viata
asa cum pulseaza,
si roua, si emotia- toate-mi sunt rosii.
Si pe cer, pe cerul meu, pe cerul rosu
se strang in zare norii.
Si soarele cu lumina lui rosie mai coloreaza zorii,
si altceva nimic. Atat.
Si maine, poate maine sau poate azi;
sau poate maine dupa maine, sau intr-o alta zi...
va ninge!
Va ninge azi sau poate nu, dar eternitatea asta, sau
eternitatea viitoare o sa ninga.
Oh! tu, zapada alba ce te-asterni...
de nu stiu unde si umplii tu cu lacrimi ochii care,
dor de stralucire.
Si cureti, si speli, si reinvii si alte culori.
Dar poate azi, sau poate maine...
parca te vad- vei obosi.
Te-nvinge oboseala, te topeste, te face apa vie si cuminte
si printre picaturi te lasa vremea
sa cedezi spre verde.
Se-ntoarce verdele la viata; e primavara.
E azi, e maine sau poate va fi
-in eternitatea asta.
sau viitore-
E verdele atat de verde incat iti pare, desi revigorant
ca imbatraneste.
Si vine galbenul din urma- galbenul florilor,
al orizonturilor, al gusturilor, al fructelor- goneste.
Ai zice ca-i etern.
Si iarasi toamna; dar ma voi sufoca din vreme. Si
nu voi stii de ce.
Voi plange cu lacrimile mele rosii,
insufletite de emotie si impresii
ratacite.
Degeaba.
In van sunt lacrimile mele,
cand eu nu le mai pot
percepe rosii.
Ce conteaza? Poate va ninge azi,
dar acum,
in clipa asta si in cea trecuta nimic nu poate fi decat doar rosu.
E rosu.
E rosu timpul ce vine inspre tine,
e rosie zarea...
si din mine,
din mine toata, e rosie obsesia,
si cugetul, si marea.
Si-acum ca totul piere din tablou - si viata
asa cum pulseaza,
si roua, si emotia - toata-mi sunt rosii.
si pe cer, pe cerul meu, pe cerul rosu
se strang in zare norii.
sâmbătă, decembrie 27, 2008
sâmbătă, decembrie 13, 2008
Colaj
31 decembrie 1994. Am 4 ani si sunt la bunici. Ii vad pe amandoi imbracati de sarbatoare si stiu ca bunica gateste de 3 zile; atatea mirosuri ametitoare m-au chemat in bucatarie zilele astea. Bunicul ma ia in brate si-mi explica cu multa rabdare ca noaptea asta vom sarbatori intrarea in noul an. Pe un platou intins bunica are 7 jumatati de cepe in care pune putina sare si-mi povesteste ca la sfarsit vor fi 12 astfel de bucati pe platou. Ca fiecare reprezinta o luna diferita. Nu prea inteleg obiceiul acesta, dar ma obisnuiesc cu gandul ca in functie de cat de umeda va fi sarea a doua zi, batranii vor stii cat de ploioasa sau secetoasa va fi fiecare luna in parte. O rog sa ma lase sa pun si eu o ceapa. A opta. E luna august. E luna mea.
7 august 1995. Am 5 ani si ies in strada sa ma joc cu copiii. De trei zile caldura e insuportabila. Pamantul crapa sub pasii nostri mici, iar lumina biciuieste in plin pielea noastra. Suntem copii, dar toate ne dor. Ne doare gandul si rabdarea, necesitatea de a sta prizonieri in casa pana seara si ne dor cuvintele apocaliptice care se rostesc periodic in jurul nostru. Pe mine insa ma doare si altceva. Oi fi uitat sa pun sare in ceapa mea? E vina mea toata caldura asta? Poate ca e, dar sunt un singur om. Un singur om nu poate duce atata vina. Apare o caruta cu tigani si se opreste in strada. Unde ne jucam noi... Ne risipim, imprastiindu-ne pe o raza mare. Fiecare se ascunde dupa un pom sau dupa o poarta. Eu raman pironita langa fantana, caci mi-e teama de tigani si nu ma mai pot misca din loc. Le vad pe tigancuse coborand din caruta, asa negre cum sunt ele si prafuite, cu parul nespalat si dintii mari. Acoperite toate in rochite colorate si incretite; rochite care-mi par grele si, lungi cum sunt pana-n pamant, le vad pe ele mici si trase cum le tarasc dupa traiectoria pasilor proprii. Mie mi-ar fi greu. Vad cum o tigancusa cu buzele crapate, uscate, cu parul lung si ciufulit, cu ochii mari si negrii se indreapta spre fantana. Ii-e sete. Dar n-apuca sa traverseze. O masina trece in viteza si o loveste in plin. O striveste fara gand, o omoara pe loc. Mi-e teama pentru ea, mi-e mila. Ma termina gandul ca a murit fiindu-i sete, fara sa apuce sa mai bea apa. Oare daca n-as fi uitat sa pun sare in ceapa, caldura asta si setea si moartea ei ar mai fi existat ele? Ma doboara impresia ca intr-o zi as putea muri la fel si eu. Ca dintr-o greseala care s-a inventat pe sine.
27 iulie 1997. Sunt iar la tara si s-au intors tiganii. N-au uitat-o pe tiganca lor care a murit anul trecut. Tot e seceta. Ii vad aproape dezbracati, impodobiti cu fruze impletite in fel si chip. Ii vad dansand si invocand ploaia, gonind seceta, strivind in dansul lor barbar pamantul din nou crapat. Se ridica praful si pentru o clipa parca nu-i mai vad. Iau o cana cu apa si arunc in ei razand. Si se aduna norii. Ii vad, ii simt; simt furia lor, strigatul de raspuns la invocatie, simt picaturile care-or sa intre in pamantul in care moarta lor zace de sete. Si ma bucur sincer. Ca un copil ce sunt. Ploua ca din senin. Si tiganii mei pleaca. La revedere, paparude!
21 aprilie 1999. Sunt in Cluj si ratacesc pe o strada pierduta. M-am ratacit eu insumi chiar. E cald afara si ma dor ochii de atata soare...vreau umbra. Si mi-e sete. Ma uit in jurul meu incercand sa gasesc un magazin. Nu vad niciunul. Sunt obosita si pierduta. Ma ametesc detalii. Nu le pot stapani pe toate si nu am atat constiinta. Se risipesc din capul meu unul dupa celalalt. Zaresc in atata cautare nebuna o casa parasita. Are lacat, desi ma cheama spre ea. Ascult chemarea ca prin vis si ma opresc langa usa cu gratii. Le misc putin si lacatul pica. Ma bucura gandul ca intre zidurile ei e probabil racoare. Dar e o iluzie asta. Apoi loveste in mine si ma striveste chiar gandul ca fiind parasita nu voi gasi in ea viata si nici apa necesara acestei vieti. Ma departez cu pasi repezi si incep sa vad clar cum prin zidurile ei lipsite e aparare, de viata, lipsite de orice, lumina invadeaza interiorul in toata puterea ei. Si praful se ridica de pretutindeni. Detaliu.
7 iulie 2000. E noapte tarziu si o liniste zdrobitoare pretutindeni. Sunt singura in casa si stau in bucatarie numarand secundele. M-am imprietenit cu ele. Imi pare rau ca fug si unora le simt dorul. Ma ridic sa-mi iau un pahar cu apa, dar robinetul refuza sa se opreasca. Picura in continuare. Sacadat si ucigator. Aud sunetul apei izbindu-se de chiuveta iar, si iar, si...iar. ca un vis urat. Parca picura in mine, dar pe mine ma supara. Ma deranjeaza gandul de risipa, risipa a apei atat de pretioasa. Ies din camera, dar mintea mea aude inca sunetul acela produs de picaturi. Alerg prin casa, dar totul ma urmaseste. Imi pare un scenariu ieftin. E ca un sunet pe care il auzi dimineata, ca o melodie pe care apoi o repeti o zi intreaga. Dumnezeule, unde sa fug de-acasa?
16 mai 2006. Ma intorc cu masina de la Ploiesti. Si ne prinde o ploaie grozava pe drum. A inceput calm si cateva picaturi s-au asezat pe geamul de langa mine. In fiecare in parte se reflecta blocurile si strazile pe care trecem, lumea intreaga se afara. Si fiecare e un mic si nou univers, care-l imita pe al nostru...atat ne iubeste pe noi, pe oameni si pamantul nostru ploaia! Si apa in general. Apoi picaturile sunt tot mai mari si se preling din ce in ce mai rapid pe geam. Nu mai vad nimic clar in apa care curge langa mine fara sa ma poata uda sau atinge chiar.
Dar eu iubesc aceasta ploaie asa cum e ea si simt o dorinta nebuna sa ies din masina si sa alerg desculta prin ea. Goala poate. Mi-a fost dor de ploaie si vreau sa dansez afara. S-o las sa-mi imbratiseze trupul si s-o imbratizes si eu la randul meu pe ea. Sa las picaturile reci si grele sa striveasca violent fata mea vinovata. Sa plang cu ea si sa ma curete de tot. Rog soferul sa opreasca.
8 septembrie 2007. Ca de dimineata ma plimbam si am vazut roua scuturandu-se dupa flori...picaturi mici si firave alunecand peste frunze verzi si crude, curatandu-le de praful zilelor trecute, mangaindu-le cu sfiala si intorcandu-se in pamant. Si ca asta mi s-a parut a fi minunat.
6 iulie 2008. Eram la Nucet si prezentam cu Alex un colaj realizat pentru un simpozion cu tema “Apa”. In loc de prezentare, de referat, sau discurs (simpozionul era impartit pe 4 sectii: creatie literara, discurs, referat stiintific, colaj) scrisesem textul asta impartit in mai multe parti, fiecare se referea la un set de imagini din colajul care era realizat pe un carton 2x2 (facut cu o seara inainte la Alex acasa in vreo 3 ore jumatate. Eram certate cu ai nostrii –prietenii stiu de ce- si a trebuit sa lucram la el pana a venit mama ei acasa pentru ca sa se convinga ca am lucrat pentru simpozion si n-am facut altceva. Apoi a trebuit sa-l car cu mine acasa pentru ca s-o conving si pe mama. Mamicile lucreaza impreuna, fir’ar :D! De aici ni se trag multe. Textul...ei bine, textul l-am scris acasa subit inainte sa plecam dimineata in vreo alta jumatate de ora si l-am corectat cu ea in autocar). Inainte de noi au prezentat 2 colege, Ana si Andreea si in timpul prezentarii lor ne-a picat cartonul de pe perete :D, asa ca le-am intrerupt si toata atentia auditoriului s-a indreptat de la Power Point-ul lor la eforturile noastre de a agata la loc plansa. Am primit ajutor de la un coleg simpatic al lui Teo. Avea si el tot 2 metrii :). Oricum, cand a venit randul nostru am inceput prin a ne cere scuze juriului si colegelor pentru incident si le-am spus cat timp ii abuream cu scuzele ca a noastra era plansa si pe ea urma s-o prezentam. Iar cand s-a terminat toata manifestarea aia numita simpozion (la care oricum, desi nu era normal, s-au dat si premii) juriul a intrebat stupefiat cum adica s-a terminat simpozionul, colajul din perete cine il prezinta :D?? Ne-am dat palme peste cap, ne-am bagat gheata in atentia lor de doi bani si am trecut mai departe. Am primit la sfarsit multe felicitari de la cei care ne ascultasera si in mod paradoxal am primit si premiul II de la juriul care habar n-avea cum si ce prezentasem. Chestii din astea faine se intampla tot timpul in Romania, dar parca atunci cand ti se intampla tie par mai mult ca niciodata ireale! Mais passons. Ce-am vrut sa retina ei si ce-ati putea retine voi e replica de final cu care am incheiat atunci, citat din Alvin Toffler, acea idee ca “Pamantul nu l-am primit mostenire de la parinti, ci il avem imprumutat de la copii nostri.”
13 decembrie 2008. Ca si concluzie personala pentru ziua de azi: cel mai mare stres in clasa a 12-a este sa stai in casa cu mama si tata, mai ales cand n-au habar ce-i cu viata ta si :D insista sa ti-o demonstreze. Insista!
Zambiti,
Sigrid.
7 august 1995. Am 5 ani si ies in strada sa ma joc cu copiii. De trei zile caldura e insuportabila. Pamantul crapa sub pasii nostri mici, iar lumina biciuieste in plin pielea noastra. Suntem copii, dar toate ne dor. Ne doare gandul si rabdarea, necesitatea de a sta prizonieri in casa pana seara si ne dor cuvintele apocaliptice care se rostesc periodic in jurul nostru. Pe mine insa ma doare si altceva. Oi fi uitat sa pun sare in ceapa mea? E vina mea toata caldura asta? Poate ca e, dar sunt un singur om. Un singur om nu poate duce atata vina. Apare o caruta cu tigani si se opreste in strada. Unde ne jucam noi... Ne risipim, imprastiindu-ne pe o raza mare. Fiecare se ascunde dupa un pom sau dupa o poarta. Eu raman pironita langa fantana, caci mi-e teama de tigani si nu ma mai pot misca din loc. Le vad pe tigancuse coborand din caruta, asa negre cum sunt ele si prafuite, cu parul nespalat si dintii mari. Acoperite toate in rochite colorate si incretite; rochite care-mi par grele si, lungi cum sunt pana-n pamant, le vad pe ele mici si trase cum le tarasc dupa traiectoria pasilor proprii. Mie mi-ar fi greu. Vad cum o tigancusa cu buzele crapate, uscate, cu parul lung si ciufulit, cu ochii mari si negrii se indreapta spre fantana. Ii-e sete. Dar n-apuca sa traverseze. O masina trece in viteza si o loveste in plin. O striveste fara gand, o omoara pe loc. Mi-e teama pentru ea, mi-e mila. Ma termina gandul ca a murit fiindu-i sete, fara sa apuce sa mai bea apa. Oare daca n-as fi uitat sa pun sare in ceapa, caldura asta si setea si moartea ei ar mai fi existat ele? Ma doboara impresia ca intr-o zi as putea muri la fel si eu. Ca dintr-o greseala care s-a inventat pe sine.
27 iulie 1997. Sunt iar la tara si s-au intors tiganii. N-au uitat-o pe tiganca lor care a murit anul trecut. Tot e seceta. Ii vad aproape dezbracati, impodobiti cu fruze impletite in fel si chip. Ii vad dansand si invocand ploaia, gonind seceta, strivind in dansul lor barbar pamantul din nou crapat. Se ridica praful si pentru o clipa parca nu-i mai vad. Iau o cana cu apa si arunc in ei razand. Si se aduna norii. Ii vad, ii simt; simt furia lor, strigatul de raspuns la invocatie, simt picaturile care-or sa intre in pamantul in care moarta lor zace de sete. Si ma bucur sincer. Ca un copil ce sunt. Ploua ca din senin. Si tiganii mei pleaca. La revedere, paparude!
21 aprilie 1999. Sunt in Cluj si ratacesc pe o strada pierduta. M-am ratacit eu insumi chiar. E cald afara si ma dor ochii de atata soare...vreau umbra. Si mi-e sete. Ma uit in jurul meu incercand sa gasesc un magazin. Nu vad niciunul. Sunt obosita si pierduta. Ma ametesc detalii. Nu le pot stapani pe toate si nu am atat constiinta. Se risipesc din capul meu unul dupa celalalt. Zaresc in atata cautare nebuna o casa parasita. Are lacat, desi ma cheama spre ea. Ascult chemarea ca prin vis si ma opresc langa usa cu gratii. Le misc putin si lacatul pica. Ma bucura gandul ca intre zidurile ei e probabil racoare. Dar e o iluzie asta. Apoi loveste in mine si ma striveste chiar gandul ca fiind parasita nu voi gasi in ea viata si nici apa necesara acestei vieti. Ma departez cu pasi repezi si incep sa vad clar cum prin zidurile ei lipsite e aparare, de viata, lipsite de orice, lumina invadeaza interiorul in toata puterea ei. Si praful se ridica de pretutindeni. Detaliu.
7 iulie 2000. E noapte tarziu si o liniste zdrobitoare pretutindeni. Sunt singura in casa si stau in bucatarie numarand secundele. M-am imprietenit cu ele. Imi pare rau ca fug si unora le simt dorul. Ma ridic sa-mi iau un pahar cu apa, dar robinetul refuza sa se opreasca. Picura in continuare. Sacadat si ucigator. Aud sunetul apei izbindu-se de chiuveta iar, si iar, si...iar. ca un vis urat. Parca picura in mine, dar pe mine ma supara. Ma deranjeaza gandul de risipa, risipa a apei atat de pretioasa. Ies din camera, dar mintea mea aude inca sunetul acela produs de picaturi. Alerg prin casa, dar totul ma urmaseste. Imi pare un scenariu ieftin. E ca un sunet pe care il auzi dimineata, ca o melodie pe care apoi o repeti o zi intreaga. Dumnezeule, unde sa fug de-acasa?
16 mai 2006. Ma intorc cu masina de la Ploiesti. Si ne prinde o ploaie grozava pe drum. A inceput calm si cateva picaturi s-au asezat pe geamul de langa mine. In fiecare in parte se reflecta blocurile si strazile pe care trecem, lumea intreaga se afara. Si fiecare e un mic si nou univers, care-l imita pe al nostru...atat ne iubeste pe noi, pe oameni si pamantul nostru ploaia! Si apa in general. Apoi picaturile sunt tot mai mari si se preling din ce in ce mai rapid pe geam. Nu mai vad nimic clar in apa care curge langa mine fara sa ma poata uda sau atinge chiar.
Dar eu iubesc aceasta ploaie asa cum e ea si simt o dorinta nebuna sa ies din masina si sa alerg desculta prin ea. Goala poate. Mi-a fost dor de ploaie si vreau sa dansez afara. S-o las sa-mi imbratiseze trupul si s-o imbratizes si eu la randul meu pe ea. Sa las picaturile reci si grele sa striveasca violent fata mea vinovata. Sa plang cu ea si sa ma curete de tot. Rog soferul sa opreasca.
8 septembrie 2007. Ca de dimineata ma plimbam si am vazut roua scuturandu-se dupa flori...picaturi mici si firave alunecand peste frunze verzi si crude, curatandu-le de praful zilelor trecute, mangaindu-le cu sfiala si intorcandu-se in pamant. Si ca asta mi s-a parut a fi minunat.
6 iulie 2008. Eram la Nucet si prezentam cu Alex un colaj realizat pentru un simpozion cu tema “Apa”. In loc de prezentare, de referat, sau discurs (simpozionul era impartit pe 4 sectii: creatie literara, discurs, referat stiintific, colaj) scrisesem textul asta impartit in mai multe parti, fiecare se referea la un set de imagini din colajul care era realizat pe un carton 2x2 (facut cu o seara inainte la Alex acasa in vreo 3 ore jumatate. Eram certate cu ai nostrii –prietenii stiu de ce- si a trebuit sa lucram la el pana a venit mama ei acasa pentru ca sa se convinga ca am lucrat pentru simpozion si n-am facut altceva. Apoi a trebuit sa-l car cu mine acasa pentru ca s-o conving si pe mama. Mamicile lucreaza impreuna, fir’ar :D! De aici ni se trag multe. Textul...ei bine, textul l-am scris acasa subit inainte sa plecam dimineata in vreo alta jumatate de ora si l-am corectat cu ea in autocar). Inainte de noi au prezentat 2 colege, Ana si Andreea si in timpul prezentarii lor ne-a picat cartonul de pe perete :D, asa ca le-am intrerupt si toata atentia auditoriului s-a indreptat de la Power Point-ul lor la eforturile noastre de a agata la loc plansa. Am primit ajutor de la un coleg simpatic al lui Teo. Avea si el tot 2 metrii :). Oricum, cand a venit randul nostru am inceput prin a ne cere scuze juriului si colegelor pentru incident si le-am spus cat timp ii abuream cu scuzele ca a noastra era plansa si pe ea urma s-o prezentam. Iar cand s-a terminat toata manifestarea aia numita simpozion (la care oricum, desi nu era normal, s-au dat si premii) juriul a intrebat stupefiat cum adica s-a terminat simpozionul, colajul din perete cine il prezinta :D?? Ne-am dat palme peste cap, ne-am bagat gheata in atentia lor de doi bani si am trecut mai departe. Am primit la sfarsit multe felicitari de la cei care ne ascultasera si in mod paradoxal am primit si premiul II de la juriul care habar n-avea cum si ce prezentasem. Chestii din astea faine se intampla tot timpul in Romania, dar parca atunci cand ti se intampla tie par mai mult ca niciodata ireale! Mais passons. Ce-am vrut sa retina ei si ce-ati putea retine voi e replica de final cu care am incheiat atunci, citat din Alvin Toffler, acea idee ca “Pamantul nu l-am primit mostenire de la parinti, ci il avem imprumutat de la copii nostri.”
13 decembrie 2008. Ca si concluzie personala pentru ziua de azi: cel mai mare stres in clasa a 12-a este sa stai in casa cu mama si tata, mai ales cand n-au habar ce-i cu viata ta si :D insista sa ti-o demonstreze. Insista!
Zambiti,
Sigrid.
vineri, decembrie 05, 2008
Trenul
Premisa: Cu toate ca mi-am propus sa nu scriu nimic despre mine, am incalcat mult din aceasta promisiune cu Timpuri, si acum poate cu acest post, dar dau enter fara sa-mi pese, pentru ca desi sunt lucruri foarte intime spuse din impuls si fara a premedita, in principiu ele oricum se rezuma la impresiile pe care mi le-au lasat oamenii, oamenii si nerabdarea lor.
Legenda: Ascultati Povestiri din Gara a celor de la Cargo.
Vis: Visez o gara; visez un tren cu geamuri larg deschise :D (stim noi de ce) mergand un drum lung si greu. Cu toata vitalitatea regasita abia pe peronul final, acolo unde ne este destinatia. Visez oameni care ma asteapta acolo. Aproape ma izbeste dorul de ei din atmosfera...si ma inteapa, ma loveste chiar libertatea din sange...praful si pulberea libera nascuta, cand cu zgomot sacadat, clasic, antic, curat si prea vechi trenul meu dorit, tanjit poate, ma lasa in gara implinirilor mele. Tuturor.
Am vrut atatea nopti sa plang pentru trenul meu, dupa el, dupa gara. De ce ma mai lasa sa astept? E atat de real si de linistitot in visul meu si totusi de ce nu se naste odata din mine? Nu mi-a trebuit niciodata atata vis, atata asteptare, nu mi-a fost niciodata atat de grea materializarea unei idei.
Poate ca stie trenul asta si poate chiar fiecare vagon in parte ca daca ar iesi din mine –si ar veni sa ne intalnim in gara, sa ma ia de acolo- m-ar rupe in mii de parti, mi-ar sparge sufletul.
Dar stiu ca nu stie ca sufletul meu e cusut prost, e cusut rau, e rau cu mine, si ca are nevoie de transfigurarea asta ca de o noua perfectiune.
As putea trai o viata in gara. Sunt convinsa ca altii sunt destul de normali sa nu poata face asta, dar ca eu pot. As putea. As vrea.
Aud in sunetul produs de miscarea trenurilor toate accentele mele de culoare interioara, aud acolo linistit si rar tot sunetul imbatator din lumea asta, betii intregi de cantece frumoase mie, placute tututor, cantecul dulce Undeva prin Vama si lacrimile mele de atunci, bucuria si demonii, aud Vama in care trenul mi-a promis ca o sa ma duca candva si marea, stanca, butucul de la munte, iertarea, aud pacatele, aud ispita, aud Metallica si chitara ta. Simt in obraz sarutul de ramas bun. Am in ochi atatia oameni. Si tobe, tobe, nu baterii :D. Suflet dispersat in fiecare in parte.
As putea sa mor in gara aia. As putea sa mor de fericire. V-as cuprinde pe toti in bratele mele, v-as adanci in suflet. Va adancesc chiar si acum...visand doar. Am putea dansa impreuna pe Art of Quartet. E si Mihail Sebastian acolo. Si Vali Sterian.
Vise de copil, peron pentru fiecare. In suflet, in afara lui, in gara. In mine toata. Va urasc!
Marturisire: Asta e o pagina din jurnal :D. Nu, Doamne fereste, n-arata toate asa! Asa arata cea pe care am scris-o pe 24 octombrie la 00:40.Si sigur nu ma insel cand spun ca mai exista o singura pagina de genul asta. Despre vrajitori :).
Poveste: (citez, si trebuie sa mentionez asta ca sa nu se perceapa gresit) “Am iesit din compartiment si mi-am aprins o tigara. Geamul deschis din hol lasa vantul sa loveasca violent in tigara mea si o aprindea mai tare. Cat timp se fuma singura ochii mei stateau pironiti pe rosul focului. Eram viu si ma gandeam pentru prima data la tigara ca la un act, la fumul pe care il puteam aproape simti patrunzand in plamani si incalzindu-mi trupul, purtat de sangele meu rosu in fiecare celula din corpul meu, ametindu-mi simturile si ametindu-ma pe mine. Asa cum o facuse parfumul ei de liliac in ziua aceea, si in comparatie cu el, tutunul mi se parea total incapabil.
Fusesem atat de viu in cele cateva minute petrecute in prezenta ei si asta ma revolta. Ma revolta tot treatrul ala de priviri, de sensuri, de cedari. Ma deranja ca oamenii joaca din ce in ce mai des si cu mai multa patima, vii si rosii, cuprinsi de emotiile invinse de stapanirea lor de sine, iubind fara motiv tot ce e urat si las si iertand doar din placere, marindu-si capacitatea de a iubi.
Eu n-am vrut niciodata sa fiu ca ei, pentru mine toate actele lor erau gesturi si toate se umpleau de sens si superioritate, de frumos, de frumosul meu. Trageam cu pofta din tigara si fumul cald imi ardea tot trupul, asa cum filtrul incins imi ardea buzele. Si eu am stins-o pentru ca nu puteam suporta toata caldura ei si apoi am aruncat-o fara sa-mi pese pe fereastra, am lasat-o prada vantului care mai devreme o anima, alimentand rosul acela care-mi placea mult. Am lasat toata substanta ei sa patrunda in mine si degeaba am aruncat-o, pentru ca ea continua sa fie prezenta si pentru ca fiecare celula din corp o purta mai departe cu mine.”
Marturisire iar: cred ca stiu cateva persoane care mi-ar spune ca m-am prostit rau cu postul asta, dar promit sa le avertizez din timp sa nu-l citeasca. Apoi daca ai citit si ai ajuns la concluzia ca trebuia sa fii avertizat, ori ma cunosti foarte bine (exclus, din moment ce nu stii nici macar de ce zic asta), ori n-ai citit cum trebuie ce-am scris, caz in care imi pare rau pentru timpul tau :)
Va salut,
Sigrid
Legenda: Ascultati Povestiri din Gara a celor de la Cargo.
Vis: Visez o gara; visez un tren cu geamuri larg deschise :D (stim noi de ce) mergand un drum lung si greu. Cu toata vitalitatea regasita abia pe peronul final, acolo unde ne este destinatia. Visez oameni care ma asteapta acolo. Aproape ma izbeste dorul de ei din atmosfera...si ma inteapa, ma loveste chiar libertatea din sange...praful si pulberea libera nascuta, cand cu zgomot sacadat, clasic, antic, curat si prea vechi trenul meu dorit, tanjit poate, ma lasa in gara implinirilor mele. Tuturor.
Am vrut atatea nopti sa plang pentru trenul meu, dupa el, dupa gara. De ce ma mai lasa sa astept? E atat de real si de linistitot in visul meu si totusi de ce nu se naste odata din mine? Nu mi-a trebuit niciodata atata vis, atata asteptare, nu mi-a fost niciodata atat de grea materializarea unei idei.
Poate ca stie trenul asta si poate chiar fiecare vagon in parte ca daca ar iesi din mine –si ar veni sa ne intalnim in gara, sa ma ia de acolo- m-ar rupe in mii de parti, mi-ar sparge sufletul.
Dar stiu ca nu stie ca sufletul meu e cusut prost, e cusut rau, e rau cu mine, si ca are nevoie de transfigurarea asta ca de o noua perfectiune.
As putea trai o viata in gara. Sunt convinsa ca altii sunt destul de normali sa nu poata face asta, dar ca eu pot. As putea. As vrea.
Aud in sunetul produs de miscarea trenurilor toate accentele mele de culoare interioara, aud acolo linistit si rar tot sunetul imbatator din lumea asta, betii intregi de cantece frumoase mie, placute tututor, cantecul dulce Undeva prin Vama si lacrimile mele de atunci, bucuria si demonii, aud Vama in care trenul mi-a promis ca o sa ma duca candva si marea, stanca, butucul de la munte, iertarea, aud pacatele, aud ispita, aud Metallica si chitara ta. Simt in obraz sarutul de ramas bun. Am in ochi atatia oameni. Si tobe, tobe, nu baterii :D. Suflet dispersat in fiecare in parte.
As putea sa mor in gara aia. As putea sa mor de fericire. V-as cuprinde pe toti in bratele mele, v-as adanci in suflet. Va adancesc chiar si acum...visand doar. Am putea dansa impreuna pe Art of Quartet. E si Mihail Sebastian acolo. Si Vali Sterian.
Vise de copil, peron pentru fiecare. In suflet, in afara lui, in gara. In mine toata. Va urasc!
Marturisire: Asta e o pagina din jurnal :D. Nu, Doamne fereste, n-arata toate asa! Asa arata cea pe care am scris-o pe 24 octombrie la 00:40.Si sigur nu ma insel cand spun ca mai exista o singura pagina de genul asta. Despre vrajitori :).
Poveste: (citez, si trebuie sa mentionez asta ca sa nu se perceapa gresit) “Am iesit din compartiment si mi-am aprins o tigara. Geamul deschis din hol lasa vantul sa loveasca violent in tigara mea si o aprindea mai tare. Cat timp se fuma singura ochii mei stateau pironiti pe rosul focului. Eram viu si ma gandeam pentru prima data la tigara ca la un act, la fumul pe care il puteam aproape simti patrunzand in plamani si incalzindu-mi trupul, purtat de sangele meu rosu in fiecare celula din corpul meu, ametindu-mi simturile si ametindu-ma pe mine. Asa cum o facuse parfumul ei de liliac in ziua aceea, si in comparatie cu el, tutunul mi se parea total incapabil.
Fusesem atat de viu in cele cateva minute petrecute in prezenta ei si asta ma revolta. Ma revolta tot treatrul ala de priviri, de sensuri, de cedari. Ma deranja ca oamenii joaca din ce in ce mai des si cu mai multa patima, vii si rosii, cuprinsi de emotiile invinse de stapanirea lor de sine, iubind fara motiv tot ce e urat si las si iertand doar din placere, marindu-si capacitatea de a iubi.
Eu n-am vrut niciodata sa fiu ca ei, pentru mine toate actele lor erau gesturi si toate se umpleau de sens si superioritate, de frumos, de frumosul meu. Trageam cu pofta din tigara si fumul cald imi ardea tot trupul, asa cum filtrul incins imi ardea buzele. Si eu am stins-o pentru ca nu puteam suporta toata caldura ei si apoi am aruncat-o fara sa-mi pese pe fereastra, am lasat-o prada vantului care mai devreme o anima, alimentand rosul acela care-mi placea mult. Am lasat toata substanta ei sa patrunda in mine si degeaba am aruncat-o, pentru ca ea continua sa fie prezenta si pentru ca fiecare celula din corp o purta mai departe cu mine.”
Marturisire iar: cred ca stiu cateva persoane care mi-ar spune ca m-am prostit rau cu postul asta, dar promit sa le avertizez din timp sa nu-l citeasca. Apoi daca ai citit si ai ajuns la concluzia ca trebuia sa fii avertizat, ori ma cunosti foarte bine (exclus, din moment ce nu stii nici macar de ce zic asta), ori n-ai citit cum trebuie ce-am scris, caz in care imi pare rau pentru timpul tau :)
Va salut,
Sigrid
luni, decembrie 01, 2008
Obisnuinta
Acum foarte multa vreme vorbeam cu cineva despre inconstienta. Sau mai mult despre constienta decat despre inconstienta. Si am fost surprinsa sa aflu ca persoana respectiva considera obisnuinta ca fiind opusul constiintei.
Pe de o parte putem fi destul de lucizi si sa vedem lucrurile cat mai aproape de realitatea lor- de exemplu cand ne uitam la televizor sa vedem si mecanismele din spatele lui, toate circuitele si toata gama, sa stim cum este posibil sa fie transmise imaginile, sa ne amintim ca televizorul este un produs la care cineva a lucrat. Iar de cealalta parte este obisnuinta si adaptarea la ceva care a fost candva nou- deschidem televizorul si nu vedem decat succesiunea de imagini din fata noastra si o luam ca atare, ni se pare normal sa vedem filmuletul care ruleaza in fata ochilor nostrii. E obisnuinta.
Mi s-a parut foarte interesanta viziunea si m-am gandit putin. Nu vazusem niciodata in obisnuinta un proces care ucide, care diminueaza capacitatea noastra de a judeca obiectiv lucrurile (bine, impropriu spus caci oricum noi, ca si oameni, nu avem capacitatea de a judeca obiectiv). Ma refer la acele momente in care vedem in obiecte doar ce conteaza cel mai mult pentru noi, alegem subiectiv doar parti din realitate pe care sa le luam in calcul clipa de clipa, cum este si cu televizorul. Ii atribuim singuri valori, nu ne gandim la valoarea pe care a avut-o initial. Si nici la scopul. Ii dam tot noi un scop, in functie de ceea ce ne intereseaza pe moment. Obisnuinta.
Ma gandesc cat ne solicita ceva care apare nou, o persoana de exemplu. Ne straduim sa-i asimilam semnificatia si sa-l intelegem cat putem de mult, sa construim raporturi si o punte de legatura, conexiuni care sa-l lege de ceea ce suntem in esenta. Il intelegem si il judecam dupa noi insine si acelasi lucru il face si el. Atata timp cat exista lucruri nespuse, sau lucruri pe care vrem sa le aflam unul de la celalalt interactiunea dintre noi este activa, simturile nostre sunt in alerta. Cautam sa intelegem despre ce-i place sa stea de vorba, locurile pe care le frecventeaza, mancarurile preferate, muzica pe care o asculta, etc. Si incercam pe cat posibil sa nu-l deranjam, facem eforturi sa fim constienti de toate detaliile pe care le-am aflat si sa tinem cont de ele. Dar cu timpul ele ne intra in reflex si nu mai este nevoie sa ne autointerogam de cate ori interactionam cu acel nou venit. Relatia dinre noi, cunoasterea activa asupra celuilalt se impietreste undeva dupa 1-2 ani. Suntem fiecare un munte de roci, un sac de pietre pe care le purtam cu noi oricunde si oricand, la inceput grele, dar cu care ne obisnuim pe parcurs, ne obisnuim cu greutatea constanta a bagajului de lucruri deja stiute. Pietre care se pot desprinde si pot oricand aluneca. De obicei dupa aceasta perioada de acomodare, singurele reactualizari care se mai fac intr-o relatie care implica doi oameni sunt acele povesti pe care si le spun despre ce “li s-a mai intamplat”.
Chiar daca celalalt se schimba pe parcurs, nu resimtim schimbarea pentru ca am trait-o. Si pentru ca o intelegem. Daca ea ar fi noua sau ar aparea brusc ar trebui sa ne reactivam spiritul de adaptare, ar trebui sa fim iar in alerta. Dar faptul de “a tine pasul” e doar ceva ce deriva din obisnuinta.
Ma intreb cate familii a distrus plictisul. Uimitor cat de tare ne plictiseste obisnuinta si chiar si asa cat de mult ne displace sa fim distrasi de la ritmul nostru cotidian. Cat ne oboseste adaptarea si dezechilibrul temporal. Ca suntem totusi niste fiinte care cautam siguranta in ceilalti. Si stabilitate. Si cat de duali suntem, cat de ipocriti. Cat de des rostim plictisiti: “Deja cunosc!”, dar cat ne-am incrunta sa nu cunostem. Cat ne place sa fim intelesi si cat detestam sa ne explicam. De parca ni s-ar cuvine sa nu existe obisnuinta in lume, cand in mod paradoxal si siguranta, si stabilitatea sunt doar forme diferite ale obisnuintei.
Cunoasterea, ma gandesc, este si ea tot doar un proces incheiat de obisnuinta. Defapt cat de sincer putem afirma ca noi cunostem alteritatea? Si pana la urma ce inseamna a cunoaste? A intelege? Cat de siguri putem fi ca intelegem mecanismele, ca intelegem un ritual, o religie, o persoana, istoria sau umanitatea? Pur si simplu ne obisnuim cu lucrurile asa cum sunt ele, cum ne-au fost prezentate. Le luam ca atare. Le acceptam.
Obisnuiam sa ma intreb de ce nu simt constant o diferenta cand cineva cunoscut moare. Si nu o simt. Daca as simti-o constant, as lua-o razna, va scriu sincer asta. Sunt doar clipe, fulgerari in care constiientizez cu adevarat ce presupune o moarte, pentru mine, care sunt inca in viata. Diferenta, cred, este data de faptul ca nu cunosc moartea, ca nu o inteleg, nu sunt obisnuita sa mor. Nu suntem obisnuiti. Obisnuim sa traim.
1 decembrie 2009. La multi ani tuturor romanilor!
Cum nu imi plac in general limbile straine si ador cuvintele nostre si limba romana, imi place ca textul pe care l-am scris mai sus isi pierde toata valoarea daca este tradus. Toate nuantele. Pierde tot. Ma bucur. Ma bucur ca sunt roman. Si pentru ca fetele zambitoare de pe internet scad si ele valoarea unui text si altereaza tonul general al paragrafelor, inchipuiti-va, va rog, ca zambesc larg.
Sigrid
Pe de o parte putem fi destul de lucizi si sa vedem lucrurile cat mai aproape de realitatea lor- de exemplu cand ne uitam la televizor sa vedem si mecanismele din spatele lui, toate circuitele si toata gama, sa stim cum este posibil sa fie transmise imaginile, sa ne amintim ca televizorul este un produs la care cineva a lucrat. Iar de cealalta parte este obisnuinta si adaptarea la ceva care a fost candva nou- deschidem televizorul si nu vedem decat succesiunea de imagini din fata noastra si o luam ca atare, ni se pare normal sa vedem filmuletul care ruleaza in fata ochilor nostrii. E obisnuinta.
Mi s-a parut foarte interesanta viziunea si m-am gandit putin. Nu vazusem niciodata in obisnuinta un proces care ucide, care diminueaza capacitatea noastra de a judeca obiectiv lucrurile (bine, impropriu spus caci oricum noi, ca si oameni, nu avem capacitatea de a judeca obiectiv). Ma refer la acele momente in care vedem in obiecte doar ce conteaza cel mai mult pentru noi, alegem subiectiv doar parti din realitate pe care sa le luam in calcul clipa de clipa, cum este si cu televizorul. Ii atribuim singuri valori, nu ne gandim la valoarea pe care a avut-o initial. Si nici la scopul. Ii dam tot noi un scop, in functie de ceea ce ne intereseaza pe moment. Obisnuinta.
Ma gandesc cat ne solicita ceva care apare nou, o persoana de exemplu. Ne straduim sa-i asimilam semnificatia si sa-l intelegem cat putem de mult, sa construim raporturi si o punte de legatura, conexiuni care sa-l lege de ceea ce suntem in esenta. Il intelegem si il judecam dupa noi insine si acelasi lucru il face si el. Atata timp cat exista lucruri nespuse, sau lucruri pe care vrem sa le aflam unul de la celalalt interactiunea dintre noi este activa, simturile nostre sunt in alerta. Cautam sa intelegem despre ce-i place sa stea de vorba, locurile pe care le frecventeaza, mancarurile preferate, muzica pe care o asculta, etc. Si incercam pe cat posibil sa nu-l deranjam, facem eforturi sa fim constienti de toate detaliile pe care le-am aflat si sa tinem cont de ele. Dar cu timpul ele ne intra in reflex si nu mai este nevoie sa ne autointerogam de cate ori interactionam cu acel nou venit. Relatia dinre noi, cunoasterea activa asupra celuilalt se impietreste undeva dupa 1-2 ani. Suntem fiecare un munte de roci, un sac de pietre pe care le purtam cu noi oricunde si oricand, la inceput grele, dar cu care ne obisnuim pe parcurs, ne obisnuim cu greutatea constanta a bagajului de lucruri deja stiute. Pietre care se pot desprinde si pot oricand aluneca. De obicei dupa aceasta perioada de acomodare, singurele reactualizari care se mai fac intr-o relatie care implica doi oameni sunt acele povesti pe care si le spun despre ce “li s-a mai intamplat”.
Chiar daca celalalt se schimba pe parcurs, nu resimtim schimbarea pentru ca am trait-o. Si pentru ca o intelegem. Daca ea ar fi noua sau ar aparea brusc ar trebui sa ne reactivam spiritul de adaptare, ar trebui sa fim iar in alerta. Dar faptul de “a tine pasul” e doar ceva ce deriva din obisnuinta.
Ma intreb cate familii a distrus plictisul. Uimitor cat de tare ne plictiseste obisnuinta si chiar si asa cat de mult ne displace sa fim distrasi de la ritmul nostru cotidian. Cat ne oboseste adaptarea si dezechilibrul temporal. Ca suntem totusi niste fiinte care cautam siguranta in ceilalti. Si stabilitate. Si cat de duali suntem, cat de ipocriti. Cat de des rostim plictisiti: “Deja cunosc!”, dar cat ne-am incrunta sa nu cunostem. Cat ne place sa fim intelesi si cat detestam sa ne explicam. De parca ni s-ar cuvine sa nu existe obisnuinta in lume, cand in mod paradoxal si siguranta, si stabilitatea sunt doar forme diferite ale obisnuintei.
Cunoasterea, ma gandesc, este si ea tot doar un proces incheiat de obisnuinta. Defapt cat de sincer putem afirma ca noi cunostem alteritatea? Si pana la urma ce inseamna a cunoaste? A intelege? Cat de siguri putem fi ca intelegem mecanismele, ca intelegem un ritual, o religie, o persoana, istoria sau umanitatea? Pur si simplu ne obisnuim cu lucrurile asa cum sunt ele, cum ne-au fost prezentate. Le luam ca atare. Le acceptam.
Obisnuiam sa ma intreb de ce nu simt constant o diferenta cand cineva cunoscut moare. Si nu o simt. Daca as simti-o constant, as lua-o razna, va scriu sincer asta. Sunt doar clipe, fulgerari in care constiientizez cu adevarat ce presupune o moarte, pentru mine, care sunt inca in viata. Diferenta, cred, este data de faptul ca nu cunosc moartea, ca nu o inteleg, nu sunt obisnuita sa mor. Nu suntem obisnuiti. Obisnuim sa traim.
1 decembrie 2009. La multi ani tuturor romanilor!
Cum nu imi plac in general limbile straine si ador cuvintele nostre si limba romana, imi place ca textul pe care l-am scris mai sus isi pierde toata valoarea daca este tradus. Toate nuantele. Pierde tot. Ma bucur. Ma bucur ca sunt roman. Si pentru ca fetele zambitoare de pe internet scad si ele valoarea unui text si altereaza tonul general al paragrafelor, inchipuiti-va, va rog, ca zambesc larg.
Sigrid
luni, noiembrie 17, 2008
Oameni, nu animale
Astazi. Am nevoie de oameni si ii ador, respect oamenirea si sunt mandra ca sunt ceea ce sunt azi, aici, ca am cunoscut atatia oameni care mi-au fost si-mi sunt inca dragi. N-o sa obosesc vreodata sa caut artistul si geniul din fiecare.
Nu cauta sa fii multumit cu tine insuti, nu asta trebuie. Trebuie sa fii fericit cu ceea ce esti si sa te impaci cu propriile credinte, sa traiesti in armonie cu ele, convingerile si principiile tale. "Be the change you want to see in the world! " (Mahatma Gandhi).
Din generoasele argumente "de ce ne deosebim de animale? ":
Avem un caracter bine definit, sau mai bine zis o personalitate pe care ne-o formam in urma unui cumul de trairi, experiente si cugetari interioare, lucru care mi se pare ca lipseste la ele. Mult.
Uite numai cata capacitate de a distruge detinem si pana unde am mers...pana la a inventa bomba atomica si poate mult mai mult de atat. Oamenii ma acuza daca le spun ca mai ales prin inteligenta ne deosebim de animale pentru ca au numeroase exemple in care si animale dau dovada de inteligenta. Dar inteligenta noastra se deosebeste total de a lor pentru ca noi acumulam cunostinte constienti sau tocmai cu scopul de a evolua. Suntem singura specie care-si poate asuma evolutia, pentru ca daca la pesti (de exemplu) ea se poate pune pe seama unor factori cum ar fi mediul, noi, oamenii, suntem aceia care am evoluat din proprie dorinta si total constienti.
O alta chestie care mi se pare ca-l pune atat de sus pe om este faptul ca omul cauta in permanenta explicatii, el vrea sa-si explice mecanismele vietii ca sa poata crea. Vrea sa devina creator.
Si cu mult mai mult de atat, daca admitem ca Dumnezeu le-a creat pe toti si pe toate, atunci noi suntem singura specie care o stie si o crede. De-a lungul istoriei au existat atatia oameni remarcabili, oameni celebri; animale...nu stiu sa fi existat vreunul. Avem capacitatea de a transmite informatia din generatie in generatie.
Si iarsi respectul mi se pare o valoare superba care infrumuseteaza cu atat mai mult omul. Avem idei, idoli, memorie si idealuri.
Ca si oameni am creat arta, expresia si dorinta de expresivitate, am creat muzica si o societate care ne induce sentimentul de apartenenta. Si avem zeci de ierarhi ca dovada a subiectivismului (si repet, desi cu riscul de a deveni enervanta, ca animalele nu pot fi subiective) si ca urmare impartim oamenii in functie de criterii (pentru ca avem criterii! ) si avem oameni pe care ii iubim mai mult si oameni pe care ii iubim mai putin, avem capacitatea de a selecta si aceea de a simti placere cand ceva ne reuseste.
Si iarasi...oamenii pot crede in minuni (spre deosebire de animale...si mi se pare cu totul specific uman acest verb "a crede") si nu numai asta. Oamenii au capacitatea de a face dintr-un rasarit de soare, dintr-o petala de floare de pe care se scurge roua o intreaga minune, au capacitatea de a atribui valori lucrurilor si intamplarilor; din nou: subiectivism. Si ca urmare a acestui fapt au creat un intreg cult pentru femeie, au contemplat-o si au dorit-o, au facut-o sacra si devreme ce au reusit inseamna ca au avut si puterea s-o faca asa. Au puteea de a face din orice vis realitate si au vise...
Au discernamant, morala si constiinta si in primul rand retineri si principii. Si chiar daca admitem ca toate lucrurile spre care tindem noi ca oameni (iubire, perfectiune, evolutie) sunt doar niste iluzii, faptul ca aspiram la ceva, fie chiar si iluzoriu ne face superiori oricarui animal. Aspiratia spre inalt e uimitoare!
Si ca dovada avem un intreg cult pentru cer, chiar daca el in fond este nepalpabil.
Sigrid
Nu cauta sa fii multumit cu tine insuti, nu asta trebuie. Trebuie sa fii fericit cu ceea ce esti si sa te impaci cu propriile credinte, sa traiesti in armonie cu ele, convingerile si principiile tale. "Be the change you want to see in the world! " (Mahatma Gandhi).
Din generoasele argumente "de ce ne deosebim de animale? ":
Avem un caracter bine definit, sau mai bine zis o personalitate pe care ne-o formam in urma unui cumul de trairi, experiente si cugetari interioare, lucru care mi se pare ca lipseste la ele. Mult.
Uite numai cata capacitate de a distruge detinem si pana unde am mers...pana la a inventa bomba atomica si poate mult mai mult de atat. Oamenii ma acuza daca le spun ca mai ales prin inteligenta ne deosebim de animale pentru ca au numeroase exemple in care si animale dau dovada de inteligenta. Dar inteligenta noastra se deosebeste total de a lor pentru ca noi acumulam cunostinte constienti sau tocmai cu scopul de a evolua. Suntem singura specie care-si poate asuma evolutia, pentru ca daca la pesti (de exemplu) ea se poate pune pe seama unor factori cum ar fi mediul, noi, oamenii, suntem aceia care am evoluat din proprie dorinta si total constienti.
O alta chestie care mi se pare ca-l pune atat de sus pe om este faptul ca omul cauta in permanenta explicatii, el vrea sa-si explice mecanismele vietii ca sa poata crea. Vrea sa devina creator.
Si cu mult mai mult de atat, daca admitem ca Dumnezeu le-a creat pe toti si pe toate, atunci noi suntem singura specie care o stie si o crede. De-a lungul istoriei au existat atatia oameni remarcabili, oameni celebri; animale...nu stiu sa fi existat vreunul. Avem capacitatea de a transmite informatia din generatie in generatie.
Si iarsi respectul mi se pare o valoare superba care infrumuseteaza cu atat mai mult omul. Avem idei, idoli, memorie si idealuri.
Ca si oameni am creat arta, expresia si dorinta de expresivitate, am creat muzica si o societate care ne induce sentimentul de apartenenta. Si avem zeci de ierarhi ca dovada a subiectivismului (si repet, desi cu riscul de a deveni enervanta, ca animalele nu pot fi subiective) si ca urmare impartim oamenii in functie de criterii (pentru ca avem criterii! ) si avem oameni pe care ii iubim mai mult si oameni pe care ii iubim mai putin, avem capacitatea de a selecta si aceea de a simti placere cand ceva ne reuseste.
Si iarasi...oamenii pot crede in minuni (spre deosebire de animale...si mi se pare cu totul specific uman acest verb "a crede") si nu numai asta. Oamenii au capacitatea de a face dintr-un rasarit de soare, dintr-o petala de floare de pe care se scurge roua o intreaga minune, au capacitatea de a atribui valori lucrurilor si intamplarilor; din nou: subiectivism. Si ca urmare a acestui fapt au creat un intreg cult pentru femeie, au contemplat-o si au dorit-o, au facut-o sacra si devreme ce au reusit inseamna ca au avut si puterea s-o faca asa. Au puteea de a face din orice vis realitate si au vise...
Au discernamant, morala si constiinta si in primul rand retineri si principii. Si chiar daca admitem ca toate lucrurile spre care tindem noi ca oameni (iubire, perfectiune, evolutie) sunt doar niste iluzii, faptul ca aspiram la ceva, fie chiar si iluzoriu ne face superiori oricarui animal. Aspiratia spre inalt e uimitoare!
Si ca dovada avem un intreg cult pentru cer, chiar daca el in fond este nepalpabil.
Sigrid
duminică, noiembrie 16, 2008
-Adevar-
Mi-a venit in minte sa spun cate ceva despre adevarul oamenilor. Sa intreb... Ati observat in ce mod straniu se tem oamenii de adevar? Ca pentru mai toata lumea adevarul a ajuns sa fie acela care confirma ca adevarul nu e adevar.
Ma gandeam zilele trecute la acea senzatie pe care o ai cand realizezi ca simturile denatureaza realitatea, denatureaza tot. Daca n-as simti, as cunoaste. Dar pentru ca simt, cunosc prin intermediul simturilor. Si asta e filtru. Adevarul despre realitati trecut prin filtru este denaturat. Cu atat mai mult cu cat orice senzatie perceputa nu este nimic altceva decat o permanenta raportare la trecut, o conexiune, o (re)cunoastere prin comparatie.
Treaba este ca problema se poate pune altfel. Nu adevarul trebuie demonstrat, ci existenta lui.
Am observat ca de multe ori cand rog pe cineva sa-mi spuna un adevar din viata lui mi se intampla sa constat socata ca dupa clipe de cugetare mi se raspunde sec : "1+1 fac 2". Si mi se pare cel mai injositor gest sa te uiti intr-o oglinda interioara si sa nu poti sa scoti de acolo decat tampenia asta pe gura. Mi se pare ca te anulezi cu totul. Ca-ti ucizi propria autenticitate.
1+1 fac 2 (desi pun pariu ca nu poti demonstra asta), dar doar daca-mi convine sa iau in considerare matematica, o stiinta bazata pe axiome, care presupune ca ierarhia se bazeaza pe principiul asta, care considera 1 ca fiind unitate. Dar ce te faci daca nu-mi convine?
Exemplul meu s-ar putea sa fie insa la fel de usor de contrazis pentru ca unu si doi sunt doar cuvinte care codifica. Principiul e altul. Dar si aici se pune problema sa gasim acele elemente care puse unul langa celalat sa faca o unitate de 2. Totusi, sa nu ne facem o teorie bazata pe exemple.
Ma gandesc la oameni, ma gandesc la omul care este intrebat, ma gandesc la el ca la un element integrat in umanitate. Ma gandesc ca e om! Ca simte. (ca poate nu judeca prea mult, dar asta e cu totul altceva) si ma intreb prin ce proces ajunge sa-mi dea un asemenea raspuns.
Omul se gandeste mai intai sa-mi vorbeasca despre adevarul sentimentelor lui. Sa-mi spuna ca iubeste o ea. Si asta pentru ca aspiratia este cea mai inalta conditie umana. Pentru ca in sistemul sau de valori omul (si nu omul exemplului meu) aseaza in primul rand lucrurile care-l leaga de alteritate (respenctul, iubirea, solidaritatea, etc) si abia apoi pe cele care-l leaga de sine (rusinea, sinceritatea, etc).
Dar apoi se gandeste ca existenta dragostei sale e conditionata de interactiunea cu acea "ea". Ca daca nu s-ar fi intalnit niciodata n-ar mai fi iubit-o. Ar fi iubit o alta. Si realizeaza ca sentimentul lui in starea in care exista nu e un setiment autentic si ca probabil singurul adevar consta in capacitatea de a iubi pe cineva (pe ea, pe alta).
Si apoi se gandeste ca aceasta capacitate de a iubi nu este nici ea de natura autentica. Pentru ca un adevar trebuie sa fie de sine statator. Ori daca interogatul n-ar fi existat, n-ar fi existat nimic din ceea ce-l caracterizeaza, si deci impicit nici capacitatea de a-i pasa lui de cineva.
Credeti ca adevarul este fericire? Daca da, sa scriu ceva cuvinte frumoase apartinand lui Dostoievski: "Omul nu poate atinge starea de fericire decat atunci cand ii este absolut egal daca traieste sau moare" (Demonii). Oarecum fericirea nu depinde de viata, si deci, nici adevarul ei nu depinde de existenta. Oare?
Revenind insa la interogat. Unde credeti ca acest om greseste? Pentru ca evident este un cusur ucigator in logica dupa care-si judeca adevarurile.
De multi ani ma gandesc ca probabil cel mai groanic moment al umanitatii a fost acela cand oamenii au inceput sa simta frica de oameni. Pentru ca frica este una din bolile careia constiientul nu-i face fata. Si determina cel mai urat mod de cenzura, cenzura involuntara.
Desi oamenii au fost in general adevarati titani ai unor concepte realmente devorante, dedicati unor discutii devastatoare, azi ei pot fi invinsi prea usor de o teama care-si treage sevele din primordialitate, dar tare se manifesta strict acum.
Oamenii se tem mult mai mult decat ar fi cazul sa fie contrazisi (dar nu orice fel de contrazicere). Sunt prea vulnerabili, prea instabili. Prea le place vantul si locul unde (de fiecare data diferit) duce el. Se tem sa le fie demonstrat ca repelele principale ale vietii lor sunt instabile, sunt incerte, sunt posibil inexistente. Se tem sa-si mai formeze repere. Oamenilor azi le este foarte greu sa creada in Dumnezeu de exemplu, le este foarte greu sa accepte concepte, sa le integreze in personalitatea lor, in miezul lor sensibil. Si le este foarte usor sa spuna ca totul "depinde..."; si le este (in mod paradoxal) foarte usor sa se complice, sa creeze relatii de interdependenta doar pentru a fortifica argumentele.
Am intalnit insa si un om care mi-a spus ca-si are un puternic reper in personajele cartilor citite. Il repect!
Si cu toate astea adevarul nostru este pretutindeni. Adevar este tot ceea ce ma face sa simt. A nu reusi sa vad macar asta, inseamna in mod cert a-mi rata principalele repere.
Insa ceea ce nu accepta structura nostra sunt formularile. Nu accepta adevarul ca pe o intamplare simpla, ca pe ceva care poate sa existe. Pentru ca aspiratia nostra vrea altceva. Si totusi cu cat cautam mai mult certitudini si conexiuni, cu atat ne alteram conditia, ne alteram inceputul. Omul realizeaza in contextul "depinde" ca nu se poate recunoste pe sine la nivelul unui sistem de determinare.
Adevarul insa nu este nici el de sine statator. El este doar un concept, doar o caracteristica ce poate fi atribuita unui obiect, in momentul in care acesta exista.
Frica de a recunoate adevarurile simple, naturale, este cea mai inutila foarma de a ne complica.
Adevar. Exista tot ceea ce ma face sa simt.
15 noiembrie 2008
Sigrid
Ma gandeam zilele trecute la acea senzatie pe care o ai cand realizezi ca simturile denatureaza realitatea, denatureaza tot. Daca n-as simti, as cunoaste. Dar pentru ca simt, cunosc prin intermediul simturilor. Si asta e filtru. Adevarul despre realitati trecut prin filtru este denaturat. Cu atat mai mult cu cat orice senzatie perceputa nu este nimic altceva decat o permanenta raportare la trecut, o conexiune, o (re)cunoastere prin comparatie.
Treaba este ca problema se poate pune altfel. Nu adevarul trebuie demonstrat, ci existenta lui.
Am observat ca de multe ori cand rog pe cineva sa-mi spuna un adevar din viata lui mi se intampla sa constat socata ca dupa clipe de cugetare mi se raspunde sec : "1+1 fac 2". Si mi se pare cel mai injositor gest sa te uiti intr-o oglinda interioara si sa nu poti sa scoti de acolo decat tampenia asta pe gura. Mi se pare ca te anulezi cu totul. Ca-ti ucizi propria autenticitate.
1+1 fac 2 (desi pun pariu ca nu poti demonstra asta), dar doar daca-mi convine sa iau in considerare matematica, o stiinta bazata pe axiome, care presupune ca ierarhia se bazeaza pe principiul asta, care considera 1 ca fiind unitate. Dar ce te faci daca nu-mi convine?
Exemplul meu s-ar putea sa fie insa la fel de usor de contrazis pentru ca unu si doi sunt doar cuvinte care codifica. Principiul e altul. Dar si aici se pune problema sa gasim acele elemente care puse unul langa celalat sa faca o unitate de 2. Totusi, sa nu ne facem o teorie bazata pe exemple.
Ma gandesc la oameni, ma gandesc la omul care este intrebat, ma gandesc la el ca la un element integrat in umanitate. Ma gandesc ca e om! Ca simte. (ca poate nu judeca prea mult, dar asta e cu totul altceva) si ma intreb prin ce proces ajunge sa-mi dea un asemenea raspuns.
Omul se gandeste mai intai sa-mi vorbeasca despre adevarul sentimentelor lui. Sa-mi spuna ca iubeste o ea. Si asta pentru ca aspiratia este cea mai inalta conditie umana. Pentru ca in sistemul sau de valori omul (si nu omul exemplului meu) aseaza in primul rand lucrurile care-l leaga de alteritate (respenctul, iubirea, solidaritatea, etc) si abia apoi pe cele care-l leaga de sine (rusinea, sinceritatea, etc).
Dar apoi se gandeste ca existenta dragostei sale e conditionata de interactiunea cu acea "ea". Ca daca nu s-ar fi intalnit niciodata n-ar mai fi iubit-o. Ar fi iubit o alta. Si realizeaza ca sentimentul lui in starea in care exista nu e un setiment autentic si ca probabil singurul adevar consta in capacitatea de a iubi pe cineva (pe ea, pe alta).
Si apoi se gandeste ca aceasta capacitate de a iubi nu este nici ea de natura autentica. Pentru ca un adevar trebuie sa fie de sine statator. Ori daca interogatul n-ar fi existat, n-ar fi existat nimic din ceea ce-l caracterizeaza, si deci impicit nici capacitatea de a-i pasa lui de cineva.
Credeti ca adevarul este fericire? Daca da, sa scriu ceva cuvinte frumoase apartinand lui Dostoievski: "Omul nu poate atinge starea de fericire decat atunci cand ii este absolut egal daca traieste sau moare" (Demonii). Oarecum fericirea nu depinde de viata, si deci, nici adevarul ei nu depinde de existenta. Oare?
Revenind insa la interogat. Unde credeti ca acest om greseste? Pentru ca evident este un cusur ucigator in logica dupa care-si judeca adevarurile.
De multi ani ma gandesc ca probabil cel mai groanic moment al umanitatii a fost acela cand oamenii au inceput sa simta frica de oameni. Pentru ca frica este una din bolile careia constiientul nu-i face fata. Si determina cel mai urat mod de cenzura, cenzura involuntara.
Desi oamenii au fost in general adevarati titani ai unor concepte realmente devorante, dedicati unor discutii devastatoare, azi ei pot fi invinsi prea usor de o teama care-si treage sevele din primordialitate, dar tare se manifesta strict acum.
Oamenii se tem mult mai mult decat ar fi cazul sa fie contrazisi (dar nu orice fel de contrazicere). Sunt prea vulnerabili, prea instabili. Prea le place vantul si locul unde (de fiecare data diferit) duce el. Se tem sa le fie demonstrat ca repelele principale ale vietii lor sunt instabile, sunt incerte, sunt posibil inexistente. Se tem sa-si mai formeze repere. Oamenilor azi le este foarte greu sa creada in Dumnezeu de exemplu, le este foarte greu sa accepte concepte, sa le integreze in personalitatea lor, in miezul lor sensibil. Si le este foarte usor sa spuna ca totul "depinde..."; si le este (in mod paradoxal) foarte usor sa se complice, sa creeze relatii de interdependenta doar pentru a fortifica argumentele.
Am intalnit insa si un om care mi-a spus ca-si are un puternic reper in personajele cartilor citite. Il repect!
Si cu toate astea adevarul nostru este pretutindeni. Adevar este tot ceea ce ma face sa simt. A nu reusi sa vad macar asta, inseamna in mod cert a-mi rata principalele repere.
Insa ceea ce nu accepta structura nostra sunt formularile. Nu accepta adevarul ca pe o intamplare simpla, ca pe ceva care poate sa existe. Pentru ca aspiratia nostra vrea altceva. Si totusi cu cat cautam mai mult certitudini si conexiuni, cu atat ne alteram conditia, ne alteram inceputul. Omul realizeaza in contextul "depinde" ca nu se poate recunoste pe sine la nivelul unui sistem de determinare.
Adevarul insa nu este nici el de sine statator. El este doar un concept, doar o caracteristica ce poate fi atribuita unui obiect, in momentul in care acesta exista.
Frica de a recunoate adevarurile simple, naturale, este cea mai inutila foarma de a ne complica.
Adevar. Exista tot ceea ce ma face sa simt.
15 noiembrie 2008
Sigrid
sâmbătă, octombrie 11, 2008
Timpuri
Iubeam prea mult, dar ne jucam. Iubeam locul vostru si va iubeam pe voi.
Plangeam ca niste copii dupa inconstienta, mai stiti? Dupa pace, dupa liniste si dupa dudele moi si mov. Dupa strugurii copti si dupa soarele care i-a ars. Dupa nucul batran. Si dupa apa care curgea incet ducand cu ea sufletul nostru, jocul nostru, elasticul rupt, creanga plesnita. Pangeam dupa toate ca niste prosti, cand defapt toate ne apartineau. Prin ceea ce erau si prin ceea ce le faceam noi sa para.
Atat de copii eram, si atat de pierduti in uitare. In vise uriase. Ne pierdeam pe noi asa cum deseori pierdeam clipa, amanuntul, detaliul, raceala, orgoliul, risipa. Pierdeam dinadins constiinta sau o lasam sa se piarda incet inecata de atatea culori si de-atata culoare, de atatea impresii. De atata destin. Iubeam prea mult, dar prea ne jucam ca totul sa se termine, sa ramana, sa para, sa fie, sa devina si sa-l stim –macar pentru o clipa- real. Acest tot ne doboara si ne doboara mai ales lipsa lui de realitate. Unde-ar fi putut el deveni real? Doar era joc…
Uram ceasul din perete. Mai stiti ceasul ala batran? Si cate injuraturi i-am inchinat, cat ne ardeau buzele rugandu-l sa piarda si el timpul macar o data. Ceasul care ne fura noptile. Noptile noastre calde, luminile lor si toata caldura pe care o faceam cu focul nostru neviolent in care ingropam ploaia si zeii aia rai. Mai stiti cati zei au ars pe rugul rugaciunilor noastre de copii? Pe rugul imnului nostru stins, dar puternic. Mai stiti imnul nostru si zeii aia rai? Pe ei nu i-am plans. Era jocul nostru si puteam face orice din el si orice pentru el.
Era un scop, era o viata, un mod de a trai acest joc vinovat si nevinovat al nostru. A cui sa fi fost vina? Am inceput copilareste plangand dupa aceeasi carte, dar uitati-va cum suntem azi. Suntem niste uriasi plini de patimi. Incercam, dar in zadar sa ne reluam jocul. Ca niste orbi pipaind amintiri, reconstituind imagini cand defapt nu mai putem vedea nimic din ele.
Am devenit niste vrajitori si e randul nostru sa ardem pe rugul zeilor nostri. Acum cand nu mai stim sa ne iertam. Sa ne iubim. Suntem niste prosti! Pentru ca nu stim nici macar sa ne uitam pe noi, atunci cand prea usor ne-am uitat trecutul.
Uitati-va la voi! Nu mai stiti nimic. Ce stiti? Nimic. Nu va mai amintiti nici macar cati pumni am luat cu ochii inchisi, cate saruturi mi-ati stins pe fruntea fierbinte biruita de gandul emotiei, de febra de a fi cu voi si a invinge rationalul.
Cat de frumos era jocul nostru, mai stiti? Ne iubeam atat intre noi si aveam in sange atata complicitate pentru jocul asta. Va mai amintiti jocul, sau doar faptul ca v-a placut?
Eram legende. Construiam. Ce construiam? Ne jucam si credeam ca aducem ceva nou si construim personalitati remarcabile. Roluri. Si ni le asumam, incat am ajuns sa ne construim pe noi. Suntem monumente inca vii ale unui joc de mult apus.
Mi s-a facut dor de voi; si de mine, cea care eram atunci. Mi-e dor de ceea ce ma faceati voi sa fiu. Prietene pe viata. Prieteni pentru totdeauna. Ce mai stiti din toate astea?
Azi trec in doliu pe acolo (si Doamne cat imi placea la voi!). si imbracati in negru toti, petrecem. Zambet dupa zambet iar, si fraze dupa fraze..mor si ele odata cu noi. Le stim si le-am stiut o viata. Si parca niciodata n-au fost atat de in zadar.
Ma duc in pragul nebuniei si bat usor la usa ei. Trec pragul, cu tot cu doliu imbracata. Nu sunt o nebuna goala pentru ca-mi port amintirile. Nu negre, dar mai putin vii ca atunci cand in trupul nostru se jucau copii aia nebuni. Mai nebuni ca noi azi. Cu noi si cu evolutia nostra.
Si din nou parca nebunia devine ce? Devine clipa in care nu esti nici constient, nici inconstient, clipa in care alegi nerabdator, o clipa pe care o ghicesti lipsita de consecinte ale ratiunii, nebunia devine constiinta de a actiona in delir, din impuls, un impuls bolnav care vrea sa te drogheze, sa te anestezieze in fata evadarii din propriile limite.
Totul e nebun: zorile si amurgul traiesc straniu aceeasi nebunie- nebunia soarelui care se opreste o clipa pentru a ramane sau pentru a pleca; propriile vise sunt nebune...prin dorintele pe care le readuc la viata sau pe care le reduc la tacere; si insasi ratiunea in sine e nebuna prin logica ei vanitoasa si prin usurinta cu care se lasa invinsa. Invinsa de noi, caci si noi suntem azi, cum n-am fost atunci nebuni, incercand sa ucidem ratiunea, tacerea si visul, amurgul si zorile si chiar insusi soarele. Din sete.
Atunci prea mult iubeam, prea mult. Si prea putin uram. Atunci eram noi insine toti. Atunci! Cand ne jucam...
O sa va intrebati o viata unde, cand, cum si de ce s-a terminat jocul nostru. Iar eu in tot timpul asta o sa va iubesc in continuare. N-o sa ma preocupe nesiguranta voastra infantila si nici raspunsurile pe care le cautati. Mie nu mi-e inca destul de clar cum a inceput totul.
Un singur nume. O singura intrebare. Care din noi toti, toti jucatori frumosi, copii atunci si monstrii in prezent, care din noi a castigat acel joc?
Sigrid
Plangeam ca niste copii dupa inconstienta, mai stiti? Dupa pace, dupa liniste si dupa dudele moi si mov. Dupa strugurii copti si dupa soarele care i-a ars. Dupa nucul batran. Si dupa apa care curgea incet ducand cu ea sufletul nostru, jocul nostru, elasticul rupt, creanga plesnita. Pangeam dupa toate ca niste prosti, cand defapt toate ne apartineau. Prin ceea ce erau si prin ceea ce le faceam noi sa para.
Atat de copii eram, si atat de pierduti in uitare. In vise uriase. Ne pierdeam pe noi asa cum deseori pierdeam clipa, amanuntul, detaliul, raceala, orgoliul, risipa. Pierdeam dinadins constiinta sau o lasam sa se piarda incet inecata de atatea culori si de-atata culoare, de atatea impresii. De atata destin. Iubeam prea mult, dar prea ne jucam ca totul sa se termine, sa ramana, sa para, sa fie, sa devina si sa-l stim –macar pentru o clipa- real. Acest tot ne doboara si ne doboara mai ales lipsa lui de realitate. Unde-ar fi putut el deveni real? Doar era joc…
Uram ceasul din perete. Mai stiti ceasul ala batran? Si cate injuraturi i-am inchinat, cat ne ardeau buzele rugandu-l sa piarda si el timpul macar o data. Ceasul care ne fura noptile. Noptile noastre calde, luminile lor si toata caldura pe care o faceam cu focul nostru neviolent in care ingropam ploaia si zeii aia rai. Mai stiti cati zei au ars pe rugul rugaciunilor noastre de copii? Pe rugul imnului nostru stins, dar puternic. Mai stiti imnul nostru si zeii aia rai? Pe ei nu i-am plans. Era jocul nostru si puteam face orice din el si orice pentru el.
Era un scop, era o viata, un mod de a trai acest joc vinovat si nevinovat al nostru. A cui sa fi fost vina? Am inceput copilareste plangand dupa aceeasi carte, dar uitati-va cum suntem azi. Suntem niste uriasi plini de patimi. Incercam, dar in zadar sa ne reluam jocul. Ca niste orbi pipaind amintiri, reconstituind imagini cand defapt nu mai putem vedea nimic din ele.
Am devenit niste vrajitori si e randul nostru sa ardem pe rugul zeilor nostri. Acum cand nu mai stim sa ne iertam. Sa ne iubim. Suntem niste prosti! Pentru ca nu stim nici macar sa ne uitam pe noi, atunci cand prea usor ne-am uitat trecutul.
Uitati-va la voi! Nu mai stiti nimic. Ce stiti? Nimic. Nu va mai amintiti nici macar cati pumni am luat cu ochii inchisi, cate saruturi mi-ati stins pe fruntea fierbinte biruita de gandul emotiei, de febra de a fi cu voi si a invinge rationalul.
Cat de frumos era jocul nostru, mai stiti? Ne iubeam atat intre noi si aveam in sange atata complicitate pentru jocul asta. Va mai amintiti jocul, sau doar faptul ca v-a placut?
Eram legende. Construiam. Ce construiam? Ne jucam si credeam ca aducem ceva nou si construim personalitati remarcabile. Roluri. Si ni le asumam, incat am ajuns sa ne construim pe noi. Suntem monumente inca vii ale unui joc de mult apus.
Mi s-a facut dor de voi; si de mine, cea care eram atunci. Mi-e dor de ceea ce ma faceati voi sa fiu. Prietene pe viata. Prieteni pentru totdeauna. Ce mai stiti din toate astea?
Azi trec in doliu pe acolo (si Doamne cat imi placea la voi!). si imbracati in negru toti, petrecem. Zambet dupa zambet iar, si fraze dupa fraze..mor si ele odata cu noi. Le stim si le-am stiut o viata. Si parca niciodata n-au fost atat de in zadar.
Ma duc in pragul nebuniei si bat usor la usa ei. Trec pragul, cu tot cu doliu imbracata. Nu sunt o nebuna goala pentru ca-mi port amintirile. Nu negre, dar mai putin vii ca atunci cand in trupul nostru se jucau copii aia nebuni. Mai nebuni ca noi azi. Cu noi si cu evolutia nostra.
Si din nou parca nebunia devine ce? Devine clipa in care nu esti nici constient, nici inconstient, clipa in care alegi nerabdator, o clipa pe care o ghicesti lipsita de consecinte ale ratiunii, nebunia devine constiinta de a actiona in delir, din impuls, un impuls bolnav care vrea sa te drogheze, sa te anestezieze in fata evadarii din propriile limite.
Totul e nebun: zorile si amurgul traiesc straniu aceeasi nebunie- nebunia soarelui care se opreste o clipa pentru a ramane sau pentru a pleca; propriile vise sunt nebune...prin dorintele pe care le readuc la viata sau pe care le reduc la tacere; si insasi ratiunea in sine e nebuna prin logica ei vanitoasa si prin usurinta cu care se lasa invinsa. Invinsa de noi, caci si noi suntem azi, cum n-am fost atunci nebuni, incercand sa ucidem ratiunea, tacerea si visul, amurgul si zorile si chiar insusi soarele. Din sete.
Atunci prea mult iubeam, prea mult. Si prea putin uram. Atunci eram noi insine toti. Atunci! Cand ne jucam...
O sa va intrebati o viata unde, cand, cum si de ce s-a terminat jocul nostru. Iar eu in tot timpul asta o sa va iubesc in continuare. N-o sa ma preocupe nesiguranta voastra infantila si nici raspunsurile pe care le cautati. Mie nu mi-e inca destul de clar cum a inceput totul.
Un singur nume. O singura intrebare. Care din noi toti, toti jucatori frumosi, copii atunci si monstrii in prezent, care din noi a castigat acel joc?
Sigrid
vineri, octombrie 10, 2008
Arta Poetica
Una din celebrele vanitati ale omenirii este aceea de a intelege vorbele despre noi. Pentru ca intr-adevar ne risipim pe noi si ne punem in altii. Ne imprastiem in locurile pe care le iubim. Ne uitam acolo. Ne pierdem pe parcurs si mai ales ne pierdem in dorinte si in persoane pe care voit sau nu le dorim si le iubim mai presus de ratiune. Caci, de exemplu eu, nu-mi pot explica sentimentele adanci decat prin iratiune. Prin ceva care ne depaseste daca nu conditia umana atunci cel putin modul de a rationa.
Asa incat a vrea sa stim cum ne vad ceilalti inseamna in mod cert a vrea sa ne regasim. Sa recuperam sau cel putin sa recunoastem partea din noi care le apartine. Pe care le-am daruit-o. Ne daruim total cateodata. Moment devastator, tulburator, de autoanulare chiar.
Asta e arta. Un mod de a reda impresiile produse. Si nu impresiile mele, ci ale nostre, ale oamenilor. Ale momentelor in care am construit prin clipe o lume de impresii. Iluzorie, dar a nostra.
Impresii de groaza, de rosu, foc, nemurire, vin, noptiera, litera, de poezie, poet, scrum, amurg, cenusa, adanc, echer, de sfera, de uitare, de stiinta, cuvant, frig, scoici, departari, infinit. Gandul, ideea, vantul, raul, adorarea, credinta, visul, ruinele, adevarul, uratul, zambetul, vina, sensul, iluzia, cantecul nostru frumos, istoria, jocul, placerea, masca, gara, dar mai ales trenul si noaptea oamenilor cu, despre si in final pentru oameni.
Imagini de neuitat, soapte adorabile, senzatii tari, momente superbe si clipe monumentale. Criticati, razbunati si apoi uitati!
Sigrid
Asa incat a vrea sa stim cum ne vad ceilalti inseamna in mod cert a vrea sa ne regasim. Sa recuperam sau cel putin sa recunoastem partea din noi care le apartine. Pe care le-am daruit-o. Ne daruim total cateodata. Moment devastator, tulburator, de autoanulare chiar.
Asta e arta. Un mod de a reda impresiile produse. Si nu impresiile mele, ci ale nostre, ale oamenilor. Ale momentelor in care am construit prin clipe o lume de impresii. Iluzorie, dar a nostra.
Impresii de groaza, de rosu, foc, nemurire, vin, noptiera, litera, de poezie, poet, scrum, amurg, cenusa, adanc, echer, de sfera, de uitare, de stiinta, cuvant, frig, scoici, departari, infinit. Gandul, ideea, vantul, raul, adorarea, credinta, visul, ruinele, adevarul, uratul, zambetul, vina, sensul, iluzia, cantecul nostru frumos, istoria, jocul, placerea, masca, gara, dar mai ales trenul si noaptea oamenilor cu, despre si in final pentru oameni.
Imagini de neuitat, soapte adorabile, senzatii tari, momente superbe si clipe monumentale. Criticati, razbunati si apoi uitati!
Sigrid
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
