Colaj

31 decembrie 1994. Am 4 ani si sunt la bunici. Ii vad pe amandoi imbracati de sarbatoare si stiu ca bunica gateste de 3 zile; atatea mirosuri ametitoare m-au chemat in bucatarie zilele astea. Bunicul ma ia in brate si-mi explica cu multa rabdare ca noaptea asta vom sarbatori intrarea in noul an. Pe un platou intins bunica are 7 jumatati de cepe in care pune putina sare si-mi povesteste ca la sfarsit vor fi 12 astfel de bucati pe platou. Ca fiecare reprezinta o luna diferita. Nu prea inteleg obiceiul acesta, dar ma obisnuiesc cu gandul ca in functie de cat de umeda va fi sarea a doua zi, batranii vor stii cat de ploioasa sau secetoasa va fi fiecare luna in parte. O rog sa ma lase sa pun si eu o ceapa. A opta. E luna august. E luna mea.

7 august 1995. Am 5 ani si ies in strada sa ma joc cu copiii. De trei zile caldura e insuportabila. Pamantul crapa sub pasii nostri mici, iar lumina biciuieste in plin pielea noastra. Suntem copii, dar toate ne dor. Ne doare gandul si rabdarea, necesitatea de a sta prizonieri in casa pana seara si ne dor cuvintele apocaliptice care se rostesc periodic in jurul nostru. Pe mine insa ma doare si altceva. Oi fi uitat sa pun sare in ceapa mea? E vina mea toata caldura asta? Poate ca e, dar sunt un singur om. Un singur om nu poate duce atata vina. Apare o caruta cu tigani si se opreste in strada. Unde ne jucam noi... Ne risipim, imprastiindu-ne pe o raza mare. Fiecare se ascunde dupa un pom sau dupa o poarta. Eu raman pironita langa fantana, caci mi-e teama de tigani si nu ma mai pot misca din loc. Le vad pe tigancuse coborand din caruta, asa negre cum sunt ele si prafuite, cu parul nespalat si dintii mari. Acoperite toate in rochite colorate si incretite; rochite care-mi par grele si, lungi cum sunt pana-n pamant, le vad pe ele mici si trase cum le tarasc dupa traiectoria pasilor proprii. Mie mi-ar fi greu. Vad cum o tigancusa cu buzele crapate, uscate, cu parul lung si ciufulit, cu ochii mari si negrii se indreapta spre fantana. Ii-e sete. Dar n-apuca sa traverseze. O masina trece in viteza si o loveste in plin. O striveste fara gand, o omoara pe loc. Mi-e teama pentru ea, mi-e mila. Ma termina gandul ca a murit fiindu-i sete, fara sa apuce sa mai bea apa. Oare daca n-as fi uitat sa pun sare in ceapa, caldura asta si setea si moartea ei ar mai fi existat ele? Ma doboara impresia ca intr-o zi as putea muri la fel si eu. Ca dintr-o greseala care s-a inventat pe sine.

27 iulie 1997. Sunt iar la tara si s-au intors tiganii. N-au uitat-o pe tiganca lor care a murit anul trecut. Tot e seceta. Ii vad aproape dezbracati, impodobiti cu fruze impletite in fel si chip. Ii vad dansand si invocand ploaia, gonind seceta, strivind in dansul lor barbar pamantul din nou crapat. Se ridica praful si pentru o clipa parca nu-i mai vad. Iau o cana cu apa si arunc in ei razand. Si se aduna norii. Ii vad, ii simt; simt furia lor, strigatul de raspuns la invocatie, simt picaturile care-or sa intre in pamantul in care moarta lor zace de sete. Si ma bucur sincer. Ca un copil ce sunt. Ploua ca din senin. Si tiganii mei pleaca. La revedere, paparude!

21 aprilie 1999. Sunt in Cluj si ratacesc pe o strada pierduta. M-am ratacit eu insumi chiar. E cald afara si ma dor ochii de atata soare...vreau umbra. Si mi-e sete. Ma uit in jurul meu incercand sa gasesc un magazin. Nu vad niciunul. Sunt obosita si pierduta. Ma ametesc detalii. Nu le pot stapani pe toate si nu am atat constiinta. Se risipesc din capul meu unul dupa celalalt. Zaresc in atata cautare nebuna o casa parasita. Are lacat, desi ma cheama spre ea. Ascult chemarea ca prin vis si ma opresc langa usa cu gratii. Le misc putin si lacatul pica. Ma bucura gandul ca intre zidurile ei e probabil racoare. Dar e o iluzie asta. Apoi loveste in mine si ma striveste chiar gandul ca fiind parasita nu voi gasi in ea viata si nici apa necesara acestei vieti. Ma departez cu pasi repezi si incep sa vad clar cum prin zidurile ei lipsite e aparare, de viata, lipsite de orice, lumina invadeaza interiorul in toata puterea ei. Si praful se ridica de pretutindeni. Detaliu.

7 iulie 2000. E noapte tarziu si o liniste zdrobitoare pretutindeni. Sunt singura in casa si stau in bucatarie numarand secundele. M-am imprietenit cu ele. Imi pare rau ca fug si unora le simt dorul. Ma ridic sa-mi iau un pahar cu apa, dar robinetul refuza sa se opreasca. Picura in continuare. Sacadat si ucigator. Aud sunetul apei izbindu-se de chiuveta iar, si iar, si...iar. ca un vis urat. Parca picura in mine, dar pe mine ma supara. Ma deranjeaza gandul de risipa, risipa a apei atat de pretioasa. Ies din camera, dar mintea mea aude inca sunetul acela produs de picaturi. Alerg prin casa, dar totul ma urmaseste. Imi pare un scenariu ieftin. E ca un sunet pe care il auzi dimineata, ca o melodie pe care apoi o repeti o zi intreaga. Dumnezeule, unde sa fug de-acasa?

16 mai 2006. Ma intorc cu masina de la Ploiesti. Si ne prinde o ploaie grozava pe drum. A inceput calm si cateva picaturi s-au asezat pe geamul de langa mine. In fiecare in parte se reflecta blocurile si strazile pe care trecem, lumea intreaga se afara. Si fiecare e un mic si nou univers, care-l imita pe al nostru...atat ne iubeste pe noi, pe oameni si pamantul nostru ploaia! Si apa in general. Apoi picaturile sunt tot mai mari si se preling din ce in ce mai rapid pe geam. Nu mai vad nimic clar in apa care curge langa mine fara sa ma poata uda sau atinge chiar.
Dar eu iubesc aceasta ploaie asa cum e ea si simt o dorinta nebuna sa ies din masina si sa alerg desculta prin ea. Goala poate. Mi-a fost dor de ploaie si vreau sa dansez afara. S-o las sa-mi imbratiseze trupul si s-o imbratizes si eu la randul meu pe ea. Sa las picaturile reci si grele sa striveasca violent fata mea vinovata. Sa plang cu ea si sa ma curete de tot. Rog soferul sa opreasca.

8 septembrie 2007. Ca de dimineata ma plimbam si am vazut roua scuturandu-se dupa flori...picaturi mici si firave alunecand peste frunze verzi si crude, curatandu-le de praful zilelor trecute, mangaindu-le cu sfiala si intorcandu-se in pamant. Si ca asta mi s-a parut a fi minunat.

6 iulie 2008. Eram la Nucet si prezentam cu Alex un colaj realizat pentru un simpozion cu tema “Apa”. In loc de prezentare, de referat, sau discurs (simpozionul era impartit pe 4 sectii: creatie literara, discurs, referat stiintific, colaj) scrisesem textul asta impartit in mai multe parti, fiecare se referea la un set de imagini din colajul care era realizat pe un carton 2x2 (facut cu o seara inainte la Alex acasa in vreo 3 ore jumatate. Eram certate cu ai nostrii –prietenii stiu de ce- si a trebuit sa lucram la el pana a venit mama ei acasa pentru ca sa se convinga ca am lucrat pentru simpozion si n-am facut altceva. Apoi a trebuit sa-l car cu mine acasa pentru ca s-o conving si pe mama. Mamicile lucreaza impreuna, fir’ar :D! De aici ni se trag multe. Textul...ei bine, textul l-am scris acasa subit inainte sa plecam dimineata in vreo alta jumatate de ora si l-am corectat cu ea in autocar). Inainte de noi au prezentat 2 colege, Ana si Andreea si in timpul prezentarii lor ne-a picat cartonul de pe perete :D, asa ca le-am intrerupt si toata atentia auditoriului s-a indreptat de la Power Point-ul lor la eforturile noastre de a agata la loc plansa. Am primit ajutor de la un coleg simpatic al lui Teo. Avea si el tot 2 metrii :). Oricum, cand a venit randul nostru am inceput prin a ne cere scuze juriului si colegelor pentru incident si le-am spus cat timp ii abuream cu scuzele ca a noastra era plansa si pe ea urma s-o prezentam. Iar cand s-a terminat toata manifestarea aia numita simpozion (la care oricum, desi nu era normal, s-au dat si premii) juriul a intrebat stupefiat cum adica s-a terminat simpozionul, colajul din perete cine il prezinta :D?? Ne-am dat palme peste cap, ne-am bagat gheata in atentia lor de doi bani si am trecut mai departe. Am primit la sfarsit multe felicitari de la cei care ne ascultasera si in mod paradoxal am primit si premiul II de la juriul care habar n-avea cum si ce prezentasem. Chestii din astea faine se intampla tot timpul in Romania, dar parca atunci cand ti se intampla tie par mai mult ca niciodata ireale! Mais passons. Ce-am vrut sa retina ei si ce-ati putea retine voi e replica de final cu care am incheiat atunci, citat din Alvin Toffler, acea idee ca “Pamantul nu l-am primit mostenire de la parinti, ci il avem imprumutat de la copii nostri.”

13 decembrie 2008. Ca si concluzie personala pentru ziua de azi: cel mai mare stres in clasa a 12-a este sa stai in casa cu mama si tata, mai ales cand n-au habar ce-i cu viata ta si :D insista sa ti-o demonstreze. Insista!

Zambiti,
Sigrid.