Obisnuinta

Acum foarte multa vreme vorbeam cu cineva despre inconstienta. Sau mai mult despre constienta decat despre inconstienta. Si am fost surprinsa sa aflu ca persoana respectiva considera obisnuinta ca fiind opusul constiintei.
Pe de o parte putem fi destul de lucizi si sa vedem lucrurile cat mai aproape de realitatea lor- de exemplu cand ne uitam la televizor sa vedem si mecanismele din spatele lui, toate circuitele si toata gama, sa stim cum este posibil sa fie transmise imaginile, sa ne amintim ca televizorul este un produs la care cineva a lucrat. Iar de cealalta parte este obisnuinta si adaptarea la ceva care a fost candva nou- deschidem televizorul si nu vedem decat succesiunea de imagini din fata noastra si o luam ca atare, ni se pare normal sa vedem filmuletul care ruleaza in fata ochilor nostrii. E obisnuinta.


Mi s-a parut foarte interesanta viziunea si m-am gandit putin. Nu vazusem niciodata in obisnuinta un proces care ucide, care diminueaza capacitatea noastra de a judeca obiectiv lucrurile (bine, impropriu spus caci oricum noi, ca si oameni, nu avem capacitatea de a judeca obiectiv). Ma refer la acele momente in care vedem in obiecte doar ce conteaza cel mai mult pentru noi, alegem subiectiv doar parti din realitate pe care sa le luam in calcul clipa de clipa, cum este si cu televizorul. Ii atribuim singuri valori, nu ne gandim la valoarea pe care a avut-o initial. Si nici la scopul. Ii dam tot noi un scop, in functie de ceea ce ne intereseaza pe moment. Obisnuinta.

Ma gandesc cat ne solicita ceva care apare nou, o persoana de exemplu. Ne straduim sa-i asimilam semnificatia si sa-l intelegem cat putem de mult, sa construim raporturi si o punte de legatura, conexiuni care sa-l lege de ceea ce suntem in esenta. Il intelegem si il judecam dupa noi insine si acelasi lucru il face si el. Atata timp cat exista lucruri nespuse, sau lucruri pe care vrem sa le aflam unul de la celalalt interactiunea dintre noi este activa, simturile nostre sunt in alerta. Cautam sa intelegem despre ce-i place sa stea de vorba, locurile pe care le frecventeaza, mancarurile preferate, muzica pe care o asculta, etc. Si incercam pe cat posibil sa nu-l deranjam, facem eforturi sa fim constienti de toate detaliile pe care le-am aflat si sa tinem cont de ele. Dar cu timpul ele ne intra in reflex si nu mai este nevoie sa ne autointerogam de cate ori interactionam cu acel nou venit. Relatia dinre noi, cunoasterea activa asupra celuilalt se impietreste undeva dupa 1-2 ani. Suntem fiecare un munte de roci, un sac de pietre pe care le purtam cu noi oricunde si oricand, la inceput grele, dar cu care ne obisnuim pe parcurs, ne obisnuim cu greutatea constanta a bagajului de lucruri deja stiute. Pietre care se pot desprinde si pot oricand aluneca. De obicei dupa aceasta perioada de acomodare, singurele reactualizari care se mai fac intr-o relatie care implica doi oameni sunt acele povesti pe care si le spun despre ce “li s-a mai intamplat”.
Chiar daca celalalt se schimba pe parcurs, nu resimtim schimbarea pentru ca am trait-o. Si pentru ca o intelegem. Daca ea ar fi noua sau ar aparea brusc ar trebui sa ne reactivam spiritul de adaptare, ar trebui sa fim iar in alerta. Dar faptul de “a tine pasul” e doar ceva ce deriva din obisnuinta.

Ma intreb cate familii a distrus plictisul. Uimitor cat de tare ne plictiseste obisnuinta si chiar si asa cat de mult ne displace sa fim distrasi de la ritmul nostru cotidian. Cat ne oboseste adaptarea si dezechilibrul temporal. Ca suntem totusi niste fiinte care cautam siguranta in ceilalti. Si stabilitate. Si cat de duali suntem, cat de ipocriti. Cat de des rostim plictisiti: “Deja cunosc!”, dar cat ne-am incrunta sa nu cunostem. Cat ne place sa fim intelesi si cat detestam sa ne explicam. De parca ni s-ar cuvine sa nu existe obisnuinta in lume, cand in mod paradoxal si siguranta, si stabilitatea sunt doar forme diferite ale obisnuintei.

Cunoasterea, ma gandesc, este si ea tot doar un proces incheiat de obisnuinta. Defapt cat de sincer putem afirma ca noi cunostem alteritatea? Si pana la urma ce inseamna a cunoaste? A intelege? Cat de siguri putem fi ca intelegem mecanismele, ca intelegem un ritual, o religie, o persoana, istoria sau umanitatea? Pur si simplu ne obisnuim cu lucrurile asa cum sunt ele, cum ne-au fost prezentate. Le luam ca atare. Le acceptam.

Obisnuiam sa ma intreb de ce nu simt constant o diferenta cand cineva cunoscut moare. Si nu o simt. Daca as simti-o constant, as lua-o razna, va scriu sincer asta. Sunt doar clipe, fulgerari in care constiientizez cu adevarat ce presupune o moarte, pentru mine, care sunt inca in viata. Diferenta, cred, este data de faptul ca nu cunosc moartea, ca nu o inteleg, nu sunt obisnuita sa mor. Nu suntem obisnuiti. Obisnuim sa traim.


1 decembrie 2009. La multi ani tuturor romanilor!
Cum nu imi plac in general limbile straine si ador cuvintele nostre si limba romana, imi place ca textul pe care l-am scris mai sus isi pierde toata valoarea daca este tradus. Toate nuantele. Pierde tot. Ma bucur. Ma bucur ca sunt roman. Si pentru ca fetele zambitoare de pe internet scad si ele valoarea unui text si altereaza tonul general al paragrafelor, inchipuiti-va, va rog, ca zambesc larg.

Sigrid