E rosu cerul azi, si rosii sunt si norii.
Ce devotat mi-e rosul azi, si ieri ce devotat mi-a fost!
Dintotdeauna...
Imi pare viu, sau doar se joaca el cu mine. De-a viata.
Imi pare ca-i un sentiment pierdut in zare. Sau o traire?
Trairea mea?
Intreaga mea viata...asa va fi-cu rosul meu vopsita.
Caci azi sau maine voi muri. Ma vor ucide albul,
verdele si galbenul ma vor ucide
-prin sentimente si senzatii multe. Si-
prin dor. Prin dor de rosu.
Dor de viata, de clipe aprinse, prin dor
de foc si de renastere.
Dor de timp. Si ma sufoc.
Sau ma voi sufoca, caci in prezent...
E rosu.
E rosu timpul ce vine inspre tine,
e rosie zarea...
si din mine,
din mine toata, e rosie obsesia,
si cugetul, si marea.
Si-acum ca totul piere din tablou- si viata
asa cum pulseaza,
si roua, si emotia- toate-mi sunt rosii.
Si pe cer, pe cerul meu, pe cerul rosu
se strang in zare norii.
Si soarele cu lumina lui rosie mai coloreaza zorii,
si altceva nimic. Atat.
Si maine, poate maine sau poate azi;
sau poate maine dupa maine, sau intr-o alta zi...
va ninge!
Va ninge azi sau poate nu, dar eternitatea asta, sau
eternitatea viitoare o sa ninga.
Oh! tu, zapada alba ce te-asterni...
de nu stiu unde si umplii tu cu lacrimi ochii care,
dor de stralucire.
Si cureti, si speli, si reinvii si alte culori.
Dar poate azi, sau poate maine...
parca te vad- vei obosi.
Te-nvinge oboseala, te topeste, te face apa vie si cuminte
si printre picaturi te lasa vremea
sa cedezi spre verde.
Se-ntoarce verdele la viata; e primavara.
E azi, e maine sau poate va fi
-in eternitatea asta.
sau viitore-
E verdele atat de verde incat iti pare, desi revigorant
ca imbatraneste.
Si vine galbenul din urma- galbenul florilor,
al orizonturilor, al gusturilor, al fructelor- goneste.
Ai zice ca-i etern.
Si iarasi toamna; dar ma voi sufoca din vreme. Si
nu voi stii de ce.
Voi plange cu lacrimile mele rosii,
insufletite de emotie si impresii
ratacite.
Degeaba.
In van sunt lacrimile mele,
cand eu nu le mai pot
percepe rosii.
Ce conteaza? Poate va ninge azi,
dar acum,
in clipa asta si in cea trecuta nimic nu poate fi decat doar rosu.
E rosu.
E rosu timpul ce vine inspre tine,
e rosie zarea...
si din mine,
din mine toata, e rosie obsesia,
si cugetul, si marea.
Si-acum ca totul piere din tablou - si viata
asa cum pulseaza,
si roua, si emotia - toata-mi sunt rosii.
si pe cer, pe cerul meu, pe cerul rosu
se strang in zare norii.
sâmbătă, decembrie 27, 2008
sâmbătă, decembrie 13, 2008
Colaj
31 decembrie 1994. Am 4 ani si sunt la bunici. Ii vad pe amandoi imbracati de sarbatoare si stiu ca bunica gateste de 3 zile; atatea mirosuri ametitoare m-au chemat in bucatarie zilele astea. Bunicul ma ia in brate si-mi explica cu multa rabdare ca noaptea asta vom sarbatori intrarea in noul an. Pe un platou intins bunica are 7 jumatati de cepe in care pune putina sare si-mi povesteste ca la sfarsit vor fi 12 astfel de bucati pe platou. Ca fiecare reprezinta o luna diferita. Nu prea inteleg obiceiul acesta, dar ma obisnuiesc cu gandul ca in functie de cat de umeda va fi sarea a doua zi, batranii vor stii cat de ploioasa sau secetoasa va fi fiecare luna in parte. O rog sa ma lase sa pun si eu o ceapa. A opta. E luna august. E luna mea.
7 august 1995. Am 5 ani si ies in strada sa ma joc cu copiii. De trei zile caldura e insuportabila. Pamantul crapa sub pasii nostri mici, iar lumina biciuieste in plin pielea noastra. Suntem copii, dar toate ne dor. Ne doare gandul si rabdarea, necesitatea de a sta prizonieri in casa pana seara si ne dor cuvintele apocaliptice care se rostesc periodic in jurul nostru. Pe mine insa ma doare si altceva. Oi fi uitat sa pun sare in ceapa mea? E vina mea toata caldura asta? Poate ca e, dar sunt un singur om. Un singur om nu poate duce atata vina. Apare o caruta cu tigani si se opreste in strada. Unde ne jucam noi... Ne risipim, imprastiindu-ne pe o raza mare. Fiecare se ascunde dupa un pom sau dupa o poarta. Eu raman pironita langa fantana, caci mi-e teama de tigani si nu ma mai pot misca din loc. Le vad pe tigancuse coborand din caruta, asa negre cum sunt ele si prafuite, cu parul nespalat si dintii mari. Acoperite toate in rochite colorate si incretite; rochite care-mi par grele si, lungi cum sunt pana-n pamant, le vad pe ele mici si trase cum le tarasc dupa traiectoria pasilor proprii. Mie mi-ar fi greu. Vad cum o tigancusa cu buzele crapate, uscate, cu parul lung si ciufulit, cu ochii mari si negrii se indreapta spre fantana. Ii-e sete. Dar n-apuca sa traverseze. O masina trece in viteza si o loveste in plin. O striveste fara gand, o omoara pe loc. Mi-e teama pentru ea, mi-e mila. Ma termina gandul ca a murit fiindu-i sete, fara sa apuce sa mai bea apa. Oare daca n-as fi uitat sa pun sare in ceapa, caldura asta si setea si moartea ei ar mai fi existat ele? Ma doboara impresia ca intr-o zi as putea muri la fel si eu. Ca dintr-o greseala care s-a inventat pe sine.
27 iulie 1997. Sunt iar la tara si s-au intors tiganii. N-au uitat-o pe tiganca lor care a murit anul trecut. Tot e seceta. Ii vad aproape dezbracati, impodobiti cu fruze impletite in fel si chip. Ii vad dansand si invocand ploaia, gonind seceta, strivind in dansul lor barbar pamantul din nou crapat. Se ridica praful si pentru o clipa parca nu-i mai vad. Iau o cana cu apa si arunc in ei razand. Si se aduna norii. Ii vad, ii simt; simt furia lor, strigatul de raspuns la invocatie, simt picaturile care-or sa intre in pamantul in care moarta lor zace de sete. Si ma bucur sincer. Ca un copil ce sunt. Ploua ca din senin. Si tiganii mei pleaca. La revedere, paparude!
21 aprilie 1999. Sunt in Cluj si ratacesc pe o strada pierduta. M-am ratacit eu insumi chiar. E cald afara si ma dor ochii de atata soare...vreau umbra. Si mi-e sete. Ma uit in jurul meu incercand sa gasesc un magazin. Nu vad niciunul. Sunt obosita si pierduta. Ma ametesc detalii. Nu le pot stapani pe toate si nu am atat constiinta. Se risipesc din capul meu unul dupa celalalt. Zaresc in atata cautare nebuna o casa parasita. Are lacat, desi ma cheama spre ea. Ascult chemarea ca prin vis si ma opresc langa usa cu gratii. Le misc putin si lacatul pica. Ma bucura gandul ca intre zidurile ei e probabil racoare. Dar e o iluzie asta. Apoi loveste in mine si ma striveste chiar gandul ca fiind parasita nu voi gasi in ea viata si nici apa necesara acestei vieti. Ma departez cu pasi repezi si incep sa vad clar cum prin zidurile ei lipsite e aparare, de viata, lipsite de orice, lumina invadeaza interiorul in toata puterea ei. Si praful se ridica de pretutindeni. Detaliu.
7 iulie 2000. E noapte tarziu si o liniste zdrobitoare pretutindeni. Sunt singura in casa si stau in bucatarie numarand secundele. M-am imprietenit cu ele. Imi pare rau ca fug si unora le simt dorul. Ma ridic sa-mi iau un pahar cu apa, dar robinetul refuza sa se opreasca. Picura in continuare. Sacadat si ucigator. Aud sunetul apei izbindu-se de chiuveta iar, si iar, si...iar. ca un vis urat. Parca picura in mine, dar pe mine ma supara. Ma deranjeaza gandul de risipa, risipa a apei atat de pretioasa. Ies din camera, dar mintea mea aude inca sunetul acela produs de picaturi. Alerg prin casa, dar totul ma urmaseste. Imi pare un scenariu ieftin. E ca un sunet pe care il auzi dimineata, ca o melodie pe care apoi o repeti o zi intreaga. Dumnezeule, unde sa fug de-acasa?
16 mai 2006. Ma intorc cu masina de la Ploiesti. Si ne prinde o ploaie grozava pe drum. A inceput calm si cateva picaturi s-au asezat pe geamul de langa mine. In fiecare in parte se reflecta blocurile si strazile pe care trecem, lumea intreaga se afara. Si fiecare e un mic si nou univers, care-l imita pe al nostru...atat ne iubeste pe noi, pe oameni si pamantul nostru ploaia! Si apa in general. Apoi picaturile sunt tot mai mari si se preling din ce in ce mai rapid pe geam. Nu mai vad nimic clar in apa care curge langa mine fara sa ma poata uda sau atinge chiar.
Dar eu iubesc aceasta ploaie asa cum e ea si simt o dorinta nebuna sa ies din masina si sa alerg desculta prin ea. Goala poate. Mi-a fost dor de ploaie si vreau sa dansez afara. S-o las sa-mi imbratiseze trupul si s-o imbratizes si eu la randul meu pe ea. Sa las picaturile reci si grele sa striveasca violent fata mea vinovata. Sa plang cu ea si sa ma curete de tot. Rog soferul sa opreasca.
8 septembrie 2007. Ca de dimineata ma plimbam si am vazut roua scuturandu-se dupa flori...picaturi mici si firave alunecand peste frunze verzi si crude, curatandu-le de praful zilelor trecute, mangaindu-le cu sfiala si intorcandu-se in pamant. Si ca asta mi s-a parut a fi minunat.
6 iulie 2008. Eram la Nucet si prezentam cu Alex un colaj realizat pentru un simpozion cu tema “Apa”. In loc de prezentare, de referat, sau discurs (simpozionul era impartit pe 4 sectii: creatie literara, discurs, referat stiintific, colaj) scrisesem textul asta impartit in mai multe parti, fiecare se referea la un set de imagini din colajul care era realizat pe un carton 2x2 (facut cu o seara inainte la Alex acasa in vreo 3 ore jumatate. Eram certate cu ai nostrii –prietenii stiu de ce- si a trebuit sa lucram la el pana a venit mama ei acasa pentru ca sa se convinga ca am lucrat pentru simpozion si n-am facut altceva. Apoi a trebuit sa-l car cu mine acasa pentru ca s-o conving si pe mama. Mamicile lucreaza impreuna, fir’ar :D! De aici ni se trag multe. Textul...ei bine, textul l-am scris acasa subit inainte sa plecam dimineata in vreo alta jumatate de ora si l-am corectat cu ea in autocar). Inainte de noi au prezentat 2 colege, Ana si Andreea si in timpul prezentarii lor ne-a picat cartonul de pe perete :D, asa ca le-am intrerupt si toata atentia auditoriului s-a indreptat de la Power Point-ul lor la eforturile noastre de a agata la loc plansa. Am primit ajutor de la un coleg simpatic al lui Teo. Avea si el tot 2 metrii :). Oricum, cand a venit randul nostru am inceput prin a ne cere scuze juriului si colegelor pentru incident si le-am spus cat timp ii abuream cu scuzele ca a noastra era plansa si pe ea urma s-o prezentam. Iar cand s-a terminat toata manifestarea aia numita simpozion (la care oricum, desi nu era normal, s-au dat si premii) juriul a intrebat stupefiat cum adica s-a terminat simpozionul, colajul din perete cine il prezinta :D?? Ne-am dat palme peste cap, ne-am bagat gheata in atentia lor de doi bani si am trecut mai departe. Am primit la sfarsit multe felicitari de la cei care ne ascultasera si in mod paradoxal am primit si premiul II de la juriul care habar n-avea cum si ce prezentasem. Chestii din astea faine se intampla tot timpul in Romania, dar parca atunci cand ti se intampla tie par mai mult ca niciodata ireale! Mais passons. Ce-am vrut sa retina ei si ce-ati putea retine voi e replica de final cu care am incheiat atunci, citat din Alvin Toffler, acea idee ca “Pamantul nu l-am primit mostenire de la parinti, ci il avem imprumutat de la copii nostri.”
13 decembrie 2008. Ca si concluzie personala pentru ziua de azi: cel mai mare stres in clasa a 12-a este sa stai in casa cu mama si tata, mai ales cand n-au habar ce-i cu viata ta si :D insista sa ti-o demonstreze. Insista!
Zambiti,
Sigrid.
7 august 1995. Am 5 ani si ies in strada sa ma joc cu copiii. De trei zile caldura e insuportabila. Pamantul crapa sub pasii nostri mici, iar lumina biciuieste in plin pielea noastra. Suntem copii, dar toate ne dor. Ne doare gandul si rabdarea, necesitatea de a sta prizonieri in casa pana seara si ne dor cuvintele apocaliptice care se rostesc periodic in jurul nostru. Pe mine insa ma doare si altceva. Oi fi uitat sa pun sare in ceapa mea? E vina mea toata caldura asta? Poate ca e, dar sunt un singur om. Un singur om nu poate duce atata vina. Apare o caruta cu tigani si se opreste in strada. Unde ne jucam noi... Ne risipim, imprastiindu-ne pe o raza mare. Fiecare se ascunde dupa un pom sau dupa o poarta. Eu raman pironita langa fantana, caci mi-e teama de tigani si nu ma mai pot misca din loc. Le vad pe tigancuse coborand din caruta, asa negre cum sunt ele si prafuite, cu parul nespalat si dintii mari. Acoperite toate in rochite colorate si incretite; rochite care-mi par grele si, lungi cum sunt pana-n pamant, le vad pe ele mici si trase cum le tarasc dupa traiectoria pasilor proprii. Mie mi-ar fi greu. Vad cum o tigancusa cu buzele crapate, uscate, cu parul lung si ciufulit, cu ochii mari si negrii se indreapta spre fantana. Ii-e sete. Dar n-apuca sa traverseze. O masina trece in viteza si o loveste in plin. O striveste fara gand, o omoara pe loc. Mi-e teama pentru ea, mi-e mila. Ma termina gandul ca a murit fiindu-i sete, fara sa apuce sa mai bea apa. Oare daca n-as fi uitat sa pun sare in ceapa, caldura asta si setea si moartea ei ar mai fi existat ele? Ma doboara impresia ca intr-o zi as putea muri la fel si eu. Ca dintr-o greseala care s-a inventat pe sine.
27 iulie 1997. Sunt iar la tara si s-au intors tiganii. N-au uitat-o pe tiganca lor care a murit anul trecut. Tot e seceta. Ii vad aproape dezbracati, impodobiti cu fruze impletite in fel si chip. Ii vad dansand si invocand ploaia, gonind seceta, strivind in dansul lor barbar pamantul din nou crapat. Se ridica praful si pentru o clipa parca nu-i mai vad. Iau o cana cu apa si arunc in ei razand. Si se aduna norii. Ii vad, ii simt; simt furia lor, strigatul de raspuns la invocatie, simt picaturile care-or sa intre in pamantul in care moarta lor zace de sete. Si ma bucur sincer. Ca un copil ce sunt. Ploua ca din senin. Si tiganii mei pleaca. La revedere, paparude!
21 aprilie 1999. Sunt in Cluj si ratacesc pe o strada pierduta. M-am ratacit eu insumi chiar. E cald afara si ma dor ochii de atata soare...vreau umbra. Si mi-e sete. Ma uit in jurul meu incercand sa gasesc un magazin. Nu vad niciunul. Sunt obosita si pierduta. Ma ametesc detalii. Nu le pot stapani pe toate si nu am atat constiinta. Se risipesc din capul meu unul dupa celalalt. Zaresc in atata cautare nebuna o casa parasita. Are lacat, desi ma cheama spre ea. Ascult chemarea ca prin vis si ma opresc langa usa cu gratii. Le misc putin si lacatul pica. Ma bucura gandul ca intre zidurile ei e probabil racoare. Dar e o iluzie asta. Apoi loveste in mine si ma striveste chiar gandul ca fiind parasita nu voi gasi in ea viata si nici apa necesara acestei vieti. Ma departez cu pasi repezi si incep sa vad clar cum prin zidurile ei lipsite e aparare, de viata, lipsite de orice, lumina invadeaza interiorul in toata puterea ei. Si praful se ridica de pretutindeni. Detaliu.
7 iulie 2000. E noapte tarziu si o liniste zdrobitoare pretutindeni. Sunt singura in casa si stau in bucatarie numarand secundele. M-am imprietenit cu ele. Imi pare rau ca fug si unora le simt dorul. Ma ridic sa-mi iau un pahar cu apa, dar robinetul refuza sa se opreasca. Picura in continuare. Sacadat si ucigator. Aud sunetul apei izbindu-se de chiuveta iar, si iar, si...iar. ca un vis urat. Parca picura in mine, dar pe mine ma supara. Ma deranjeaza gandul de risipa, risipa a apei atat de pretioasa. Ies din camera, dar mintea mea aude inca sunetul acela produs de picaturi. Alerg prin casa, dar totul ma urmaseste. Imi pare un scenariu ieftin. E ca un sunet pe care il auzi dimineata, ca o melodie pe care apoi o repeti o zi intreaga. Dumnezeule, unde sa fug de-acasa?
16 mai 2006. Ma intorc cu masina de la Ploiesti. Si ne prinde o ploaie grozava pe drum. A inceput calm si cateva picaturi s-au asezat pe geamul de langa mine. In fiecare in parte se reflecta blocurile si strazile pe care trecem, lumea intreaga se afara. Si fiecare e un mic si nou univers, care-l imita pe al nostru...atat ne iubeste pe noi, pe oameni si pamantul nostru ploaia! Si apa in general. Apoi picaturile sunt tot mai mari si se preling din ce in ce mai rapid pe geam. Nu mai vad nimic clar in apa care curge langa mine fara sa ma poata uda sau atinge chiar.
Dar eu iubesc aceasta ploaie asa cum e ea si simt o dorinta nebuna sa ies din masina si sa alerg desculta prin ea. Goala poate. Mi-a fost dor de ploaie si vreau sa dansez afara. S-o las sa-mi imbratiseze trupul si s-o imbratizes si eu la randul meu pe ea. Sa las picaturile reci si grele sa striveasca violent fata mea vinovata. Sa plang cu ea si sa ma curete de tot. Rog soferul sa opreasca.
8 septembrie 2007. Ca de dimineata ma plimbam si am vazut roua scuturandu-se dupa flori...picaturi mici si firave alunecand peste frunze verzi si crude, curatandu-le de praful zilelor trecute, mangaindu-le cu sfiala si intorcandu-se in pamant. Si ca asta mi s-a parut a fi minunat.
6 iulie 2008. Eram la Nucet si prezentam cu Alex un colaj realizat pentru un simpozion cu tema “Apa”. In loc de prezentare, de referat, sau discurs (simpozionul era impartit pe 4 sectii: creatie literara, discurs, referat stiintific, colaj) scrisesem textul asta impartit in mai multe parti, fiecare se referea la un set de imagini din colajul care era realizat pe un carton 2x2 (facut cu o seara inainte la Alex acasa in vreo 3 ore jumatate. Eram certate cu ai nostrii –prietenii stiu de ce- si a trebuit sa lucram la el pana a venit mama ei acasa pentru ca sa se convinga ca am lucrat pentru simpozion si n-am facut altceva. Apoi a trebuit sa-l car cu mine acasa pentru ca s-o conving si pe mama. Mamicile lucreaza impreuna, fir’ar :D! De aici ni se trag multe. Textul...ei bine, textul l-am scris acasa subit inainte sa plecam dimineata in vreo alta jumatate de ora si l-am corectat cu ea in autocar). Inainte de noi au prezentat 2 colege, Ana si Andreea si in timpul prezentarii lor ne-a picat cartonul de pe perete :D, asa ca le-am intrerupt si toata atentia auditoriului s-a indreptat de la Power Point-ul lor la eforturile noastre de a agata la loc plansa. Am primit ajutor de la un coleg simpatic al lui Teo. Avea si el tot 2 metrii :). Oricum, cand a venit randul nostru am inceput prin a ne cere scuze juriului si colegelor pentru incident si le-am spus cat timp ii abuream cu scuzele ca a noastra era plansa si pe ea urma s-o prezentam. Iar cand s-a terminat toata manifestarea aia numita simpozion (la care oricum, desi nu era normal, s-au dat si premii) juriul a intrebat stupefiat cum adica s-a terminat simpozionul, colajul din perete cine il prezinta :D?? Ne-am dat palme peste cap, ne-am bagat gheata in atentia lor de doi bani si am trecut mai departe. Am primit la sfarsit multe felicitari de la cei care ne ascultasera si in mod paradoxal am primit si premiul II de la juriul care habar n-avea cum si ce prezentasem. Chestii din astea faine se intampla tot timpul in Romania, dar parca atunci cand ti se intampla tie par mai mult ca niciodata ireale! Mais passons. Ce-am vrut sa retina ei si ce-ati putea retine voi e replica de final cu care am incheiat atunci, citat din Alvin Toffler, acea idee ca “Pamantul nu l-am primit mostenire de la parinti, ci il avem imprumutat de la copii nostri.”
13 decembrie 2008. Ca si concluzie personala pentru ziua de azi: cel mai mare stres in clasa a 12-a este sa stai in casa cu mama si tata, mai ales cand n-au habar ce-i cu viata ta si :D insista sa ti-o demonstreze. Insista!
Zambiti,
Sigrid.
vineri, decembrie 05, 2008
Trenul
Premisa: Cu toate ca mi-am propus sa nu scriu nimic despre mine, am incalcat mult din aceasta promisiune cu Timpuri, si acum poate cu acest post, dar dau enter fara sa-mi pese, pentru ca desi sunt lucruri foarte intime spuse din impuls si fara a premedita, in principiu ele oricum se rezuma la impresiile pe care mi le-au lasat oamenii, oamenii si nerabdarea lor.
Legenda: Ascultati Povestiri din Gara a celor de la Cargo.
Vis: Visez o gara; visez un tren cu geamuri larg deschise :D (stim noi de ce) mergand un drum lung si greu. Cu toata vitalitatea regasita abia pe peronul final, acolo unde ne este destinatia. Visez oameni care ma asteapta acolo. Aproape ma izbeste dorul de ei din atmosfera...si ma inteapa, ma loveste chiar libertatea din sange...praful si pulberea libera nascuta, cand cu zgomot sacadat, clasic, antic, curat si prea vechi trenul meu dorit, tanjit poate, ma lasa in gara implinirilor mele. Tuturor.
Am vrut atatea nopti sa plang pentru trenul meu, dupa el, dupa gara. De ce ma mai lasa sa astept? E atat de real si de linistitot in visul meu si totusi de ce nu se naste odata din mine? Nu mi-a trebuit niciodata atata vis, atata asteptare, nu mi-a fost niciodata atat de grea materializarea unei idei.
Poate ca stie trenul asta si poate chiar fiecare vagon in parte ca daca ar iesi din mine –si ar veni sa ne intalnim in gara, sa ma ia de acolo- m-ar rupe in mii de parti, mi-ar sparge sufletul.
Dar stiu ca nu stie ca sufletul meu e cusut prost, e cusut rau, e rau cu mine, si ca are nevoie de transfigurarea asta ca de o noua perfectiune.
As putea trai o viata in gara. Sunt convinsa ca altii sunt destul de normali sa nu poata face asta, dar ca eu pot. As putea. As vrea.
Aud in sunetul produs de miscarea trenurilor toate accentele mele de culoare interioara, aud acolo linistit si rar tot sunetul imbatator din lumea asta, betii intregi de cantece frumoase mie, placute tututor, cantecul dulce Undeva prin Vama si lacrimile mele de atunci, bucuria si demonii, aud Vama in care trenul mi-a promis ca o sa ma duca candva si marea, stanca, butucul de la munte, iertarea, aud pacatele, aud ispita, aud Metallica si chitara ta. Simt in obraz sarutul de ramas bun. Am in ochi atatia oameni. Si tobe, tobe, nu baterii :D. Suflet dispersat in fiecare in parte.
As putea sa mor in gara aia. As putea sa mor de fericire. V-as cuprinde pe toti in bratele mele, v-as adanci in suflet. Va adancesc chiar si acum...visand doar. Am putea dansa impreuna pe Art of Quartet. E si Mihail Sebastian acolo. Si Vali Sterian.
Vise de copil, peron pentru fiecare. In suflet, in afara lui, in gara. In mine toata. Va urasc!
Marturisire: Asta e o pagina din jurnal :D. Nu, Doamne fereste, n-arata toate asa! Asa arata cea pe care am scris-o pe 24 octombrie la 00:40.Si sigur nu ma insel cand spun ca mai exista o singura pagina de genul asta. Despre vrajitori :).
Poveste: (citez, si trebuie sa mentionez asta ca sa nu se perceapa gresit) “Am iesit din compartiment si mi-am aprins o tigara. Geamul deschis din hol lasa vantul sa loveasca violent in tigara mea si o aprindea mai tare. Cat timp se fuma singura ochii mei stateau pironiti pe rosul focului. Eram viu si ma gandeam pentru prima data la tigara ca la un act, la fumul pe care il puteam aproape simti patrunzand in plamani si incalzindu-mi trupul, purtat de sangele meu rosu in fiecare celula din corpul meu, ametindu-mi simturile si ametindu-ma pe mine. Asa cum o facuse parfumul ei de liliac in ziua aceea, si in comparatie cu el, tutunul mi se parea total incapabil.
Fusesem atat de viu in cele cateva minute petrecute in prezenta ei si asta ma revolta. Ma revolta tot treatrul ala de priviri, de sensuri, de cedari. Ma deranja ca oamenii joaca din ce in ce mai des si cu mai multa patima, vii si rosii, cuprinsi de emotiile invinse de stapanirea lor de sine, iubind fara motiv tot ce e urat si las si iertand doar din placere, marindu-si capacitatea de a iubi.
Eu n-am vrut niciodata sa fiu ca ei, pentru mine toate actele lor erau gesturi si toate se umpleau de sens si superioritate, de frumos, de frumosul meu. Trageam cu pofta din tigara si fumul cald imi ardea tot trupul, asa cum filtrul incins imi ardea buzele. Si eu am stins-o pentru ca nu puteam suporta toata caldura ei si apoi am aruncat-o fara sa-mi pese pe fereastra, am lasat-o prada vantului care mai devreme o anima, alimentand rosul acela care-mi placea mult. Am lasat toata substanta ei sa patrunda in mine si degeaba am aruncat-o, pentru ca ea continua sa fie prezenta si pentru ca fiecare celula din corp o purta mai departe cu mine.”
Marturisire iar: cred ca stiu cateva persoane care mi-ar spune ca m-am prostit rau cu postul asta, dar promit sa le avertizez din timp sa nu-l citeasca. Apoi daca ai citit si ai ajuns la concluzia ca trebuia sa fii avertizat, ori ma cunosti foarte bine (exclus, din moment ce nu stii nici macar de ce zic asta), ori n-ai citit cum trebuie ce-am scris, caz in care imi pare rau pentru timpul tau :)
Va salut,
Sigrid
Legenda: Ascultati Povestiri din Gara a celor de la Cargo.
Vis: Visez o gara; visez un tren cu geamuri larg deschise :D (stim noi de ce) mergand un drum lung si greu. Cu toata vitalitatea regasita abia pe peronul final, acolo unde ne este destinatia. Visez oameni care ma asteapta acolo. Aproape ma izbeste dorul de ei din atmosfera...si ma inteapa, ma loveste chiar libertatea din sange...praful si pulberea libera nascuta, cand cu zgomot sacadat, clasic, antic, curat si prea vechi trenul meu dorit, tanjit poate, ma lasa in gara implinirilor mele. Tuturor.
Am vrut atatea nopti sa plang pentru trenul meu, dupa el, dupa gara. De ce ma mai lasa sa astept? E atat de real si de linistitot in visul meu si totusi de ce nu se naste odata din mine? Nu mi-a trebuit niciodata atata vis, atata asteptare, nu mi-a fost niciodata atat de grea materializarea unei idei.
Poate ca stie trenul asta si poate chiar fiecare vagon in parte ca daca ar iesi din mine –si ar veni sa ne intalnim in gara, sa ma ia de acolo- m-ar rupe in mii de parti, mi-ar sparge sufletul.
Dar stiu ca nu stie ca sufletul meu e cusut prost, e cusut rau, e rau cu mine, si ca are nevoie de transfigurarea asta ca de o noua perfectiune.
As putea trai o viata in gara. Sunt convinsa ca altii sunt destul de normali sa nu poata face asta, dar ca eu pot. As putea. As vrea.
Aud in sunetul produs de miscarea trenurilor toate accentele mele de culoare interioara, aud acolo linistit si rar tot sunetul imbatator din lumea asta, betii intregi de cantece frumoase mie, placute tututor, cantecul dulce Undeva prin Vama si lacrimile mele de atunci, bucuria si demonii, aud Vama in care trenul mi-a promis ca o sa ma duca candva si marea, stanca, butucul de la munte, iertarea, aud pacatele, aud ispita, aud Metallica si chitara ta. Simt in obraz sarutul de ramas bun. Am in ochi atatia oameni. Si tobe, tobe, nu baterii :D. Suflet dispersat in fiecare in parte.
As putea sa mor in gara aia. As putea sa mor de fericire. V-as cuprinde pe toti in bratele mele, v-as adanci in suflet. Va adancesc chiar si acum...visand doar. Am putea dansa impreuna pe Art of Quartet. E si Mihail Sebastian acolo. Si Vali Sterian.
Vise de copil, peron pentru fiecare. In suflet, in afara lui, in gara. In mine toata. Va urasc!
Marturisire: Asta e o pagina din jurnal :D. Nu, Doamne fereste, n-arata toate asa! Asa arata cea pe care am scris-o pe 24 octombrie la 00:40.Si sigur nu ma insel cand spun ca mai exista o singura pagina de genul asta. Despre vrajitori :).
Poveste: (citez, si trebuie sa mentionez asta ca sa nu se perceapa gresit) “Am iesit din compartiment si mi-am aprins o tigara. Geamul deschis din hol lasa vantul sa loveasca violent in tigara mea si o aprindea mai tare. Cat timp se fuma singura ochii mei stateau pironiti pe rosul focului. Eram viu si ma gandeam pentru prima data la tigara ca la un act, la fumul pe care il puteam aproape simti patrunzand in plamani si incalzindu-mi trupul, purtat de sangele meu rosu in fiecare celula din corpul meu, ametindu-mi simturile si ametindu-ma pe mine. Asa cum o facuse parfumul ei de liliac in ziua aceea, si in comparatie cu el, tutunul mi se parea total incapabil.
Fusesem atat de viu in cele cateva minute petrecute in prezenta ei si asta ma revolta. Ma revolta tot treatrul ala de priviri, de sensuri, de cedari. Ma deranja ca oamenii joaca din ce in ce mai des si cu mai multa patima, vii si rosii, cuprinsi de emotiile invinse de stapanirea lor de sine, iubind fara motiv tot ce e urat si las si iertand doar din placere, marindu-si capacitatea de a iubi.
Eu n-am vrut niciodata sa fiu ca ei, pentru mine toate actele lor erau gesturi si toate se umpleau de sens si superioritate, de frumos, de frumosul meu. Trageam cu pofta din tigara si fumul cald imi ardea tot trupul, asa cum filtrul incins imi ardea buzele. Si eu am stins-o pentru ca nu puteam suporta toata caldura ei si apoi am aruncat-o fara sa-mi pese pe fereastra, am lasat-o prada vantului care mai devreme o anima, alimentand rosul acela care-mi placea mult. Am lasat toata substanta ei sa patrunda in mine si degeaba am aruncat-o, pentru ca ea continua sa fie prezenta si pentru ca fiecare celula din corp o purta mai departe cu mine.”
Marturisire iar: cred ca stiu cateva persoane care mi-ar spune ca m-am prostit rau cu postul asta, dar promit sa le avertizez din timp sa nu-l citeasca. Apoi daca ai citit si ai ajuns la concluzia ca trebuia sa fii avertizat, ori ma cunosti foarte bine (exclus, din moment ce nu stii nici macar de ce zic asta), ori n-ai citit cum trebuie ce-am scris, caz in care imi pare rau pentru timpul tau :)
Va salut,
Sigrid
luni, decembrie 01, 2008
Obisnuinta
Acum foarte multa vreme vorbeam cu cineva despre inconstienta. Sau mai mult despre constienta decat despre inconstienta. Si am fost surprinsa sa aflu ca persoana respectiva considera obisnuinta ca fiind opusul constiintei.
Pe de o parte putem fi destul de lucizi si sa vedem lucrurile cat mai aproape de realitatea lor- de exemplu cand ne uitam la televizor sa vedem si mecanismele din spatele lui, toate circuitele si toata gama, sa stim cum este posibil sa fie transmise imaginile, sa ne amintim ca televizorul este un produs la care cineva a lucrat. Iar de cealalta parte este obisnuinta si adaptarea la ceva care a fost candva nou- deschidem televizorul si nu vedem decat succesiunea de imagini din fata noastra si o luam ca atare, ni se pare normal sa vedem filmuletul care ruleaza in fata ochilor nostrii. E obisnuinta.
Mi s-a parut foarte interesanta viziunea si m-am gandit putin. Nu vazusem niciodata in obisnuinta un proces care ucide, care diminueaza capacitatea noastra de a judeca obiectiv lucrurile (bine, impropriu spus caci oricum noi, ca si oameni, nu avem capacitatea de a judeca obiectiv). Ma refer la acele momente in care vedem in obiecte doar ce conteaza cel mai mult pentru noi, alegem subiectiv doar parti din realitate pe care sa le luam in calcul clipa de clipa, cum este si cu televizorul. Ii atribuim singuri valori, nu ne gandim la valoarea pe care a avut-o initial. Si nici la scopul. Ii dam tot noi un scop, in functie de ceea ce ne intereseaza pe moment. Obisnuinta.
Ma gandesc cat ne solicita ceva care apare nou, o persoana de exemplu. Ne straduim sa-i asimilam semnificatia si sa-l intelegem cat putem de mult, sa construim raporturi si o punte de legatura, conexiuni care sa-l lege de ceea ce suntem in esenta. Il intelegem si il judecam dupa noi insine si acelasi lucru il face si el. Atata timp cat exista lucruri nespuse, sau lucruri pe care vrem sa le aflam unul de la celalalt interactiunea dintre noi este activa, simturile nostre sunt in alerta. Cautam sa intelegem despre ce-i place sa stea de vorba, locurile pe care le frecventeaza, mancarurile preferate, muzica pe care o asculta, etc. Si incercam pe cat posibil sa nu-l deranjam, facem eforturi sa fim constienti de toate detaliile pe care le-am aflat si sa tinem cont de ele. Dar cu timpul ele ne intra in reflex si nu mai este nevoie sa ne autointerogam de cate ori interactionam cu acel nou venit. Relatia dinre noi, cunoasterea activa asupra celuilalt se impietreste undeva dupa 1-2 ani. Suntem fiecare un munte de roci, un sac de pietre pe care le purtam cu noi oricunde si oricand, la inceput grele, dar cu care ne obisnuim pe parcurs, ne obisnuim cu greutatea constanta a bagajului de lucruri deja stiute. Pietre care se pot desprinde si pot oricand aluneca. De obicei dupa aceasta perioada de acomodare, singurele reactualizari care se mai fac intr-o relatie care implica doi oameni sunt acele povesti pe care si le spun despre ce “li s-a mai intamplat”.
Chiar daca celalalt se schimba pe parcurs, nu resimtim schimbarea pentru ca am trait-o. Si pentru ca o intelegem. Daca ea ar fi noua sau ar aparea brusc ar trebui sa ne reactivam spiritul de adaptare, ar trebui sa fim iar in alerta. Dar faptul de “a tine pasul” e doar ceva ce deriva din obisnuinta.
Ma intreb cate familii a distrus plictisul. Uimitor cat de tare ne plictiseste obisnuinta si chiar si asa cat de mult ne displace sa fim distrasi de la ritmul nostru cotidian. Cat ne oboseste adaptarea si dezechilibrul temporal. Ca suntem totusi niste fiinte care cautam siguranta in ceilalti. Si stabilitate. Si cat de duali suntem, cat de ipocriti. Cat de des rostim plictisiti: “Deja cunosc!”, dar cat ne-am incrunta sa nu cunostem. Cat ne place sa fim intelesi si cat detestam sa ne explicam. De parca ni s-ar cuvine sa nu existe obisnuinta in lume, cand in mod paradoxal si siguranta, si stabilitatea sunt doar forme diferite ale obisnuintei.
Cunoasterea, ma gandesc, este si ea tot doar un proces incheiat de obisnuinta. Defapt cat de sincer putem afirma ca noi cunostem alteritatea? Si pana la urma ce inseamna a cunoaste? A intelege? Cat de siguri putem fi ca intelegem mecanismele, ca intelegem un ritual, o religie, o persoana, istoria sau umanitatea? Pur si simplu ne obisnuim cu lucrurile asa cum sunt ele, cum ne-au fost prezentate. Le luam ca atare. Le acceptam.
Obisnuiam sa ma intreb de ce nu simt constant o diferenta cand cineva cunoscut moare. Si nu o simt. Daca as simti-o constant, as lua-o razna, va scriu sincer asta. Sunt doar clipe, fulgerari in care constiientizez cu adevarat ce presupune o moarte, pentru mine, care sunt inca in viata. Diferenta, cred, este data de faptul ca nu cunosc moartea, ca nu o inteleg, nu sunt obisnuita sa mor. Nu suntem obisnuiti. Obisnuim sa traim.
1 decembrie 2009. La multi ani tuturor romanilor!
Cum nu imi plac in general limbile straine si ador cuvintele nostre si limba romana, imi place ca textul pe care l-am scris mai sus isi pierde toata valoarea daca este tradus. Toate nuantele. Pierde tot. Ma bucur. Ma bucur ca sunt roman. Si pentru ca fetele zambitoare de pe internet scad si ele valoarea unui text si altereaza tonul general al paragrafelor, inchipuiti-va, va rog, ca zambesc larg.
Sigrid
Pe de o parte putem fi destul de lucizi si sa vedem lucrurile cat mai aproape de realitatea lor- de exemplu cand ne uitam la televizor sa vedem si mecanismele din spatele lui, toate circuitele si toata gama, sa stim cum este posibil sa fie transmise imaginile, sa ne amintim ca televizorul este un produs la care cineva a lucrat. Iar de cealalta parte este obisnuinta si adaptarea la ceva care a fost candva nou- deschidem televizorul si nu vedem decat succesiunea de imagini din fata noastra si o luam ca atare, ni se pare normal sa vedem filmuletul care ruleaza in fata ochilor nostrii. E obisnuinta.
Mi s-a parut foarte interesanta viziunea si m-am gandit putin. Nu vazusem niciodata in obisnuinta un proces care ucide, care diminueaza capacitatea noastra de a judeca obiectiv lucrurile (bine, impropriu spus caci oricum noi, ca si oameni, nu avem capacitatea de a judeca obiectiv). Ma refer la acele momente in care vedem in obiecte doar ce conteaza cel mai mult pentru noi, alegem subiectiv doar parti din realitate pe care sa le luam in calcul clipa de clipa, cum este si cu televizorul. Ii atribuim singuri valori, nu ne gandim la valoarea pe care a avut-o initial. Si nici la scopul. Ii dam tot noi un scop, in functie de ceea ce ne intereseaza pe moment. Obisnuinta.
Ma gandesc cat ne solicita ceva care apare nou, o persoana de exemplu. Ne straduim sa-i asimilam semnificatia si sa-l intelegem cat putem de mult, sa construim raporturi si o punte de legatura, conexiuni care sa-l lege de ceea ce suntem in esenta. Il intelegem si il judecam dupa noi insine si acelasi lucru il face si el. Atata timp cat exista lucruri nespuse, sau lucruri pe care vrem sa le aflam unul de la celalalt interactiunea dintre noi este activa, simturile nostre sunt in alerta. Cautam sa intelegem despre ce-i place sa stea de vorba, locurile pe care le frecventeaza, mancarurile preferate, muzica pe care o asculta, etc. Si incercam pe cat posibil sa nu-l deranjam, facem eforturi sa fim constienti de toate detaliile pe care le-am aflat si sa tinem cont de ele. Dar cu timpul ele ne intra in reflex si nu mai este nevoie sa ne autointerogam de cate ori interactionam cu acel nou venit. Relatia dinre noi, cunoasterea activa asupra celuilalt se impietreste undeva dupa 1-2 ani. Suntem fiecare un munte de roci, un sac de pietre pe care le purtam cu noi oricunde si oricand, la inceput grele, dar cu care ne obisnuim pe parcurs, ne obisnuim cu greutatea constanta a bagajului de lucruri deja stiute. Pietre care se pot desprinde si pot oricand aluneca. De obicei dupa aceasta perioada de acomodare, singurele reactualizari care se mai fac intr-o relatie care implica doi oameni sunt acele povesti pe care si le spun despre ce “li s-a mai intamplat”.
Chiar daca celalalt se schimba pe parcurs, nu resimtim schimbarea pentru ca am trait-o. Si pentru ca o intelegem. Daca ea ar fi noua sau ar aparea brusc ar trebui sa ne reactivam spiritul de adaptare, ar trebui sa fim iar in alerta. Dar faptul de “a tine pasul” e doar ceva ce deriva din obisnuinta.
Ma intreb cate familii a distrus plictisul. Uimitor cat de tare ne plictiseste obisnuinta si chiar si asa cat de mult ne displace sa fim distrasi de la ritmul nostru cotidian. Cat ne oboseste adaptarea si dezechilibrul temporal. Ca suntem totusi niste fiinte care cautam siguranta in ceilalti. Si stabilitate. Si cat de duali suntem, cat de ipocriti. Cat de des rostim plictisiti: “Deja cunosc!”, dar cat ne-am incrunta sa nu cunostem. Cat ne place sa fim intelesi si cat detestam sa ne explicam. De parca ni s-ar cuvine sa nu existe obisnuinta in lume, cand in mod paradoxal si siguranta, si stabilitatea sunt doar forme diferite ale obisnuintei.
Cunoasterea, ma gandesc, este si ea tot doar un proces incheiat de obisnuinta. Defapt cat de sincer putem afirma ca noi cunostem alteritatea? Si pana la urma ce inseamna a cunoaste? A intelege? Cat de siguri putem fi ca intelegem mecanismele, ca intelegem un ritual, o religie, o persoana, istoria sau umanitatea? Pur si simplu ne obisnuim cu lucrurile asa cum sunt ele, cum ne-au fost prezentate. Le luam ca atare. Le acceptam.
Obisnuiam sa ma intreb de ce nu simt constant o diferenta cand cineva cunoscut moare. Si nu o simt. Daca as simti-o constant, as lua-o razna, va scriu sincer asta. Sunt doar clipe, fulgerari in care constiientizez cu adevarat ce presupune o moarte, pentru mine, care sunt inca in viata. Diferenta, cred, este data de faptul ca nu cunosc moartea, ca nu o inteleg, nu sunt obisnuita sa mor. Nu suntem obisnuiti. Obisnuim sa traim.
1 decembrie 2009. La multi ani tuturor romanilor!
Cum nu imi plac in general limbile straine si ador cuvintele nostre si limba romana, imi place ca textul pe care l-am scris mai sus isi pierde toata valoarea daca este tradus. Toate nuantele. Pierde tot. Ma bucur. Ma bucur ca sunt roman. Si pentru ca fetele zambitoare de pe internet scad si ele valoarea unui text si altereaza tonul general al paragrafelor, inchipuiti-va, va rog, ca zambesc larg.
Sigrid
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
