Trenul

Premisa: Cu toate ca mi-am propus sa nu scriu nimic despre mine, am incalcat mult din aceasta promisiune cu Timpuri, si acum poate cu acest post, dar dau enter fara sa-mi pese, pentru ca desi sunt lucruri foarte intime spuse din impuls si fara a premedita, in principiu ele oricum se rezuma la impresiile pe care mi le-au lasat oamenii, oamenii si nerabdarea lor.


Legenda: Ascultati Povestiri din Gara a celor de la Cargo.


Vis: Visez o gara; visez un tren cu geamuri larg deschise :D (stim noi de ce) mergand un drum lung si greu. Cu toata vitalitatea regasita abia pe peronul final, acolo unde ne este destinatia. Visez oameni care ma asteapta acolo. Aproape ma izbeste dorul de ei din atmosfera...si ma inteapa, ma loveste chiar libertatea din sange...praful si pulberea libera nascuta, cand cu zgomot sacadat, clasic, antic, curat si prea vechi trenul meu dorit, tanjit poate, ma lasa in gara implinirilor mele. Tuturor.
Am vrut atatea nopti sa plang pentru trenul meu, dupa el, dupa gara. De ce ma mai lasa sa astept? E atat de real si de linistitot in visul meu si totusi de ce nu se naste odata din mine? Nu mi-a trebuit niciodata atata vis, atata asteptare, nu mi-a fost niciodata atat de grea materializarea unei idei.
Poate ca stie trenul asta si poate chiar fiecare vagon in parte ca daca ar iesi din mine –si ar veni sa ne intalnim in gara, sa ma ia de acolo- m-ar rupe in mii de parti, mi-ar sparge sufletul.
Dar stiu ca nu stie ca sufletul meu e cusut prost, e cusut rau, e rau cu mine, si ca are nevoie de transfigurarea asta ca de o noua perfectiune.
As putea trai o viata in gara. Sunt convinsa ca altii sunt destul de normali sa nu poata face asta, dar ca eu pot. As putea. As vrea.
Aud in sunetul produs de miscarea trenurilor toate accentele mele de culoare interioara, aud acolo linistit si rar tot sunetul imbatator din lumea asta, betii intregi de cantece frumoase mie, placute tututor, cantecul dulce Undeva prin Vama si lacrimile mele de atunci, bucuria si demonii, aud Vama in care trenul mi-a promis ca o sa ma duca candva si marea, stanca, butucul de la munte, iertarea, aud pacatele, aud ispita, aud Metallica si chitara ta. Simt in obraz sarutul de ramas bun. Am in ochi atatia oameni. Si tobe, tobe, nu baterii :D. Suflet dispersat in fiecare in parte.
As putea sa mor in gara aia. As putea sa mor de fericire. V-as cuprinde pe toti in bratele mele, v-as adanci in suflet. Va adancesc chiar si acum...visand doar. Am putea dansa impreuna pe Art of Quartet. E si Mihail Sebastian acolo. Si Vali Sterian.

Vise de copil, peron pentru fiecare. In suflet, in afara lui, in gara. In mine toata. Va urasc!


Marturisire: Asta e o pagina din jurnal :D. Nu, Doamne fereste, n-arata toate asa! Asa arata cea pe care am scris-o pe 24 octombrie la 00:40.Si sigur nu ma insel cand spun ca mai exista o singura pagina de genul asta. Despre vrajitori :).


Poveste: (citez, si trebuie sa mentionez asta ca sa nu se perceapa gresit) “Am iesit din compartiment si mi-am aprins o tigara. Geamul deschis din hol lasa vantul sa loveasca violent in tigara mea si o aprindea mai tare. Cat timp se fuma singura ochii mei stateau pironiti pe rosul focului. Eram viu si ma gandeam pentru prima data la tigara ca la un act, la fumul pe care il puteam aproape simti patrunzand in plamani si incalzindu-mi trupul, purtat de sangele meu rosu in fiecare celula din corpul meu, ametindu-mi simturile si ametindu-ma pe mine. Asa cum o facuse parfumul ei de liliac in ziua aceea, si in comparatie cu el, tutunul mi se parea total incapabil.
Fusesem atat de viu in cele cateva minute petrecute in prezenta ei si asta ma revolta. Ma revolta tot treatrul ala de priviri, de sensuri, de cedari. Ma deranja ca oamenii joaca din ce in ce mai des si cu mai multa patima, vii si rosii, cuprinsi de emotiile invinse de stapanirea lor de sine, iubind fara motiv tot ce e urat si las si iertand doar din placere, marindu-si capacitatea de a iubi.
Eu n-am vrut niciodata sa fiu ca ei, pentru mine toate actele lor erau gesturi si toate se umpleau de sens si superioritate, de frumos, de frumosul meu. Trageam cu pofta din tigara si fumul cald imi ardea tot trupul, asa cum filtrul incins imi ardea buzele. Si eu am stins-o pentru ca nu puteam suporta toata caldura ei si apoi am aruncat-o fara sa-mi pese pe fereastra, am lasat-o prada vantului care mai devreme o anima, alimentand rosul acela care-mi placea mult. Am lasat toata substanta ei sa patrunda in mine si degeaba am aruncat-o, pentru ca ea continua sa fie prezenta si pentru ca fiecare celula din corp o purta mai departe cu mine.”


Marturisire iar: cred ca stiu cateva persoane care mi-ar spune ca m-am prostit rau cu postul asta, dar promit sa le avertizez din timp sa nu-l citeasca. Apoi daca ai citit si ai ajuns la concluzia ca trebuia sa fii avertizat, ori ma cunosti foarte bine (exclus, din moment ce nu stii nici macar de ce zic asta), ori n-ai citit cum trebuie ce-am scris, caz in care imi pare rau pentru timpul tau :)


Va salut,
Sigrid