Astazi. Am nevoie de oameni si ii ador, respect oamenirea si sunt mandra ca sunt ceea ce sunt azi, aici, ca am cunoscut atatia oameni care mi-au fost si-mi sunt inca dragi. N-o sa obosesc vreodata sa caut artistul si geniul din fiecare.
Nu cauta sa fii multumit cu tine insuti, nu asta trebuie. Trebuie sa fii fericit cu ceea ce esti si sa te impaci cu propriile credinte, sa traiesti in armonie cu ele, convingerile si principiile tale. "Be the change you want to see in the world! " (Mahatma Gandhi).
Din generoasele argumente "de ce ne deosebim de animale? ":
Avem un caracter bine definit, sau mai bine zis o personalitate pe care ne-o formam in urma unui cumul de trairi, experiente si cugetari interioare, lucru care mi se pare ca lipseste la ele. Mult.
Uite numai cata capacitate de a distruge detinem si pana unde am mers...pana la a inventa bomba atomica si poate mult mai mult de atat. Oamenii ma acuza daca le spun ca mai ales prin inteligenta ne deosebim de animale pentru ca au numeroase exemple in care si animale dau dovada de inteligenta. Dar inteligenta noastra se deosebeste total de a lor pentru ca noi acumulam cunostinte constienti sau tocmai cu scopul de a evolua. Suntem singura specie care-si poate asuma evolutia, pentru ca daca la pesti (de exemplu) ea se poate pune pe seama unor factori cum ar fi mediul, noi, oamenii, suntem aceia care am evoluat din proprie dorinta si total constienti.
O alta chestie care mi se pare ca-l pune atat de sus pe om este faptul ca omul cauta in permanenta explicatii, el vrea sa-si explice mecanismele vietii ca sa poata crea. Vrea sa devina creator.
Si cu mult mai mult de atat, daca admitem ca Dumnezeu le-a creat pe toti si pe toate, atunci noi suntem singura specie care o stie si o crede. De-a lungul istoriei au existat atatia oameni remarcabili, oameni celebri; animale...nu stiu sa fi existat vreunul. Avem capacitatea de a transmite informatia din generatie in generatie.
Si iarsi respectul mi se pare o valoare superba care infrumuseteaza cu atat mai mult omul. Avem idei, idoli, memorie si idealuri.
Ca si oameni am creat arta, expresia si dorinta de expresivitate, am creat muzica si o societate care ne induce sentimentul de apartenenta. Si avem zeci de ierarhi ca dovada a subiectivismului (si repet, desi cu riscul de a deveni enervanta, ca animalele nu pot fi subiective) si ca urmare impartim oamenii in functie de criterii (pentru ca avem criterii! ) si avem oameni pe care ii iubim mai mult si oameni pe care ii iubim mai putin, avem capacitatea de a selecta si aceea de a simti placere cand ceva ne reuseste.
Si iarasi...oamenii pot crede in minuni (spre deosebire de animale...si mi se pare cu totul specific uman acest verb "a crede") si nu numai asta. Oamenii au capacitatea de a face dintr-un rasarit de soare, dintr-o petala de floare de pe care se scurge roua o intreaga minune, au capacitatea de a atribui valori lucrurilor si intamplarilor; din nou: subiectivism. Si ca urmare a acestui fapt au creat un intreg cult pentru femeie, au contemplat-o si au dorit-o, au facut-o sacra si devreme ce au reusit inseamna ca au avut si puterea s-o faca asa. Au puteea de a face din orice vis realitate si au vise...
Au discernamant, morala si constiinta si in primul rand retineri si principii. Si chiar daca admitem ca toate lucrurile spre care tindem noi ca oameni (iubire, perfectiune, evolutie) sunt doar niste iluzii, faptul ca aspiram la ceva, fie chiar si iluzoriu ne face superiori oricarui animal. Aspiratia spre inalt e uimitoare!
Si ca dovada avem un intreg cult pentru cer, chiar daca el in fond este nepalpabil.
Sigrid
luni, noiembrie 17, 2008
duminică, noiembrie 16, 2008
-Adevar-
Mi-a venit in minte sa spun cate ceva despre adevarul oamenilor. Sa intreb... Ati observat in ce mod straniu se tem oamenii de adevar? Ca pentru mai toata lumea adevarul a ajuns sa fie acela care confirma ca adevarul nu e adevar.
Ma gandeam zilele trecute la acea senzatie pe care o ai cand realizezi ca simturile denatureaza realitatea, denatureaza tot. Daca n-as simti, as cunoaste. Dar pentru ca simt, cunosc prin intermediul simturilor. Si asta e filtru. Adevarul despre realitati trecut prin filtru este denaturat. Cu atat mai mult cu cat orice senzatie perceputa nu este nimic altceva decat o permanenta raportare la trecut, o conexiune, o (re)cunoastere prin comparatie.
Treaba este ca problema se poate pune altfel. Nu adevarul trebuie demonstrat, ci existenta lui.
Am observat ca de multe ori cand rog pe cineva sa-mi spuna un adevar din viata lui mi se intampla sa constat socata ca dupa clipe de cugetare mi se raspunde sec : "1+1 fac 2". Si mi se pare cel mai injositor gest sa te uiti intr-o oglinda interioara si sa nu poti sa scoti de acolo decat tampenia asta pe gura. Mi se pare ca te anulezi cu totul. Ca-ti ucizi propria autenticitate.
1+1 fac 2 (desi pun pariu ca nu poti demonstra asta), dar doar daca-mi convine sa iau in considerare matematica, o stiinta bazata pe axiome, care presupune ca ierarhia se bazeaza pe principiul asta, care considera 1 ca fiind unitate. Dar ce te faci daca nu-mi convine?
Exemplul meu s-ar putea sa fie insa la fel de usor de contrazis pentru ca unu si doi sunt doar cuvinte care codifica. Principiul e altul. Dar si aici se pune problema sa gasim acele elemente care puse unul langa celalat sa faca o unitate de 2. Totusi, sa nu ne facem o teorie bazata pe exemple.
Ma gandesc la oameni, ma gandesc la omul care este intrebat, ma gandesc la el ca la un element integrat in umanitate. Ma gandesc ca e om! Ca simte. (ca poate nu judeca prea mult, dar asta e cu totul altceva) si ma intreb prin ce proces ajunge sa-mi dea un asemenea raspuns.
Omul se gandeste mai intai sa-mi vorbeasca despre adevarul sentimentelor lui. Sa-mi spuna ca iubeste o ea. Si asta pentru ca aspiratia este cea mai inalta conditie umana. Pentru ca in sistemul sau de valori omul (si nu omul exemplului meu) aseaza in primul rand lucrurile care-l leaga de alteritate (respenctul, iubirea, solidaritatea, etc) si abia apoi pe cele care-l leaga de sine (rusinea, sinceritatea, etc).
Dar apoi se gandeste ca existenta dragostei sale e conditionata de interactiunea cu acea "ea". Ca daca nu s-ar fi intalnit niciodata n-ar mai fi iubit-o. Ar fi iubit o alta. Si realizeaza ca sentimentul lui in starea in care exista nu e un setiment autentic si ca probabil singurul adevar consta in capacitatea de a iubi pe cineva (pe ea, pe alta).
Si apoi se gandeste ca aceasta capacitate de a iubi nu este nici ea de natura autentica. Pentru ca un adevar trebuie sa fie de sine statator. Ori daca interogatul n-ar fi existat, n-ar fi existat nimic din ceea ce-l caracterizeaza, si deci impicit nici capacitatea de a-i pasa lui de cineva.
Credeti ca adevarul este fericire? Daca da, sa scriu ceva cuvinte frumoase apartinand lui Dostoievski: "Omul nu poate atinge starea de fericire decat atunci cand ii este absolut egal daca traieste sau moare" (Demonii). Oarecum fericirea nu depinde de viata, si deci, nici adevarul ei nu depinde de existenta. Oare?
Revenind insa la interogat. Unde credeti ca acest om greseste? Pentru ca evident este un cusur ucigator in logica dupa care-si judeca adevarurile.
De multi ani ma gandesc ca probabil cel mai groanic moment al umanitatii a fost acela cand oamenii au inceput sa simta frica de oameni. Pentru ca frica este una din bolile careia constiientul nu-i face fata. Si determina cel mai urat mod de cenzura, cenzura involuntara.
Desi oamenii au fost in general adevarati titani ai unor concepte realmente devorante, dedicati unor discutii devastatoare, azi ei pot fi invinsi prea usor de o teama care-si treage sevele din primordialitate, dar tare se manifesta strict acum.
Oamenii se tem mult mai mult decat ar fi cazul sa fie contrazisi (dar nu orice fel de contrazicere). Sunt prea vulnerabili, prea instabili. Prea le place vantul si locul unde (de fiecare data diferit) duce el. Se tem sa le fie demonstrat ca repelele principale ale vietii lor sunt instabile, sunt incerte, sunt posibil inexistente. Se tem sa-si mai formeze repere. Oamenilor azi le este foarte greu sa creada in Dumnezeu de exemplu, le este foarte greu sa accepte concepte, sa le integreze in personalitatea lor, in miezul lor sensibil. Si le este foarte usor sa spuna ca totul "depinde..."; si le este (in mod paradoxal) foarte usor sa se complice, sa creeze relatii de interdependenta doar pentru a fortifica argumentele.
Am intalnit insa si un om care mi-a spus ca-si are un puternic reper in personajele cartilor citite. Il repect!
Si cu toate astea adevarul nostru este pretutindeni. Adevar este tot ceea ce ma face sa simt. A nu reusi sa vad macar asta, inseamna in mod cert a-mi rata principalele repere.
Insa ceea ce nu accepta structura nostra sunt formularile. Nu accepta adevarul ca pe o intamplare simpla, ca pe ceva care poate sa existe. Pentru ca aspiratia nostra vrea altceva. Si totusi cu cat cautam mai mult certitudini si conexiuni, cu atat ne alteram conditia, ne alteram inceputul. Omul realizeaza in contextul "depinde" ca nu se poate recunoste pe sine la nivelul unui sistem de determinare.
Adevarul insa nu este nici el de sine statator. El este doar un concept, doar o caracteristica ce poate fi atribuita unui obiect, in momentul in care acesta exista.
Frica de a recunoate adevarurile simple, naturale, este cea mai inutila foarma de a ne complica.
Adevar. Exista tot ceea ce ma face sa simt.
15 noiembrie 2008
Sigrid
Ma gandeam zilele trecute la acea senzatie pe care o ai cand realizezi ca simturile denatureaza realitatea, denatureaza tot. Daca n-as simti, as cunoaste. Dar pentru ca simt, cunosc prin intermediul simturilor. Si asta e filtru. Adevarul despre realitati trecut prin filtru este denaturat. Cu atat mai mult cu cat orice senzatie perceputa nu este nimic altceva decat o permanenta raportare la trecut, o conexiune, o (re)cunoastere prin comparatie.
Treaba este ca problema se poate pune altfel. Nu adevarul trebuie demonstrat, ci existenta lui.
Am observat ca de multe ori cand rog pe cineva sa-mi spuna un adevar din viata lui mi se intampla sa constat socata ca dupa clipe de cugetare mi se raspunde sec : "1+1 fac 2". Si mi se pare cel mai injositor gest sa te uiti intr-o oglinda interioara si sa nu poti sa scoti de acolo decat tampenia asta pe gura. Mi se pare ca te anulezi cu totul. Ca-ti ucizi propria autenticitate.
1+1 fac 2 (desi pun pariu ca nu poti demonstra asta), dar doar daca-mi convine sa iau in considerare matematica, o stiinta bazata pe axiome, care presupune ca ierarhia se bazeaza pe principiul asta, care considera 1 ca fiind unitate. Dar ce te faci daca nu-mi convine?
Exemplul meu s-ar putea sa fie insa la fel de usor de contrazis pentru ca unu si doi sunt doar cuvinte care codifica. Principiul e altul. Dar si aici se pune problema sa gasim acele elemente care puse unul langa celalat sa faca o unitate de 2. Totusi, sa nu ne facem o teorie bazata pe exemple.
Ma gandesc la oameni, ma gandesc la omul care este intrebat, ma gandesc la el ca la un element integrat in umanitate. Ma gandesc ca e om! Ca simte. (ca poate nu judeca prea mult, dar asta e cu totul altceva) si ma intreb prin ce proces ajunge sa-mi dea un asemenea raspuns.
Omul se gandeste mai intai sa-mi vorbeasca despre adevarul sentimentelor lui. Sa-mi spuna ca iubeste o ea. Si asta pentru ca aspiratia este cea mai inalta conditie umana. Pentru ca in sistemul sau de valori omul (si nu omul exemplului meu) aseaza in primul rand lucrurile care-l leaga de alteritate (respenctul, iubirea, solidaritatea, etc) si abia apoi pe cele care-l leaga de sine (rusinea, sinceritatea, etc).
Dar apoi se gandeste ca existenta dragostei sale e conditionata de interactiunea cu acea "ea". Ca daca nu s-ar fi intalnit niciodata n-ar mai fi iubit-o. Ar fi iubit o alta. Si realizeaza ca sentimentul lui in starea in care exista nu e un setiment autentic si ca probabil singurul adevar consta in capacitatea de a iubi pe cineva (pe ea, pe alta).
Si apoi se gandeste ca aceasta capacitate de a iubi nu este nici ea de natura autentica. Pentru ca un adevar trebuie sa fie de sine statator. Ori daca interogatul n-ar fi existat, n-ar fi existat nimic din ceea ce-l caracterizeaza, si deci impicit nici capacitatea de a-i pasa lui de cineva.
Credeti ca adevarul este fericire? Daca da, sa scriu ceva cuvinte frumoase apartinand lui Dostoievski: "Omul nu poate atinge starea de fericire decat atunci cand ii este absolut egal daca traieste sau moare" (Demonii). Oarecum fericirea nu depinde de viata, si deci, nici adevarul ei nu depinde de existenta. Oare?
Revenind insa la interogat. Unde credeti ca acest om greseste? Pentru ca evident este un cusur ucigator in logica dupa care-si judeca adevarurile.
De multi ani ma gandesc ca probabil cel mai groanic moment al umanitatii a fost acela cand oamenii au inceput sa simta frica de oameni. Pentru ca frica este una din bolile careia constiientul nu-i face fata. Si determina cel mai urat mod de cenzura, cenzura involuntara.
Desi oamenii au fost in general adevarati titani ai unor concepte realmente devorante, dedicati unor discutii devastatoare, azi ei pot fi invinsi prea usor de o teama care-si treage sevele din primordialitate, dar tare se manifesta strict acum.
Oamenii se tem mult mai mult decat ar fi cazul sa fie contrazisi (dar nu orice fel de contrazicere). Sunt prea vulnerabili, prea instabili. Prea le place vantul si locul unde (de fiecare data diferit) duce el. Se tem sa le fie demonstrat ca repelele principale ale vietii lor sunt instabile, sunt incerte, sunt posibil inexistente. Se tem sa-si mai formeze repere. Oamenilor azi le este foarte greu sa creada in Dumnezeu de exemplu, le este foarte greu sa accepte concepte, sa le integreze in personalitatea lor, in miezul lor sensibil. Si le este foarte usor sa spuna ca totul "depinde..."; si le este (in mod paradoxal) foarte usor sa se complice, sa creeze relatii de interdependenta doar pentru a fortifica argumentele.
Am intalnit insa si un om care mi-a spus ca-si are un puternic reper in personajele cartilor citite. Il repect!
Si cu toate astea adevarul nostru este pretutindeni. Adevar este tot ceea ce ma face sa simt. A nu reusi sa vad macar asta, inseamna in mod cert a-mi rata principalele repere.
Insa ceea ce nu accepta structura nostra sunt formularile. Nu accepta adevarul ca pe o intamplare simpla, ca pe ceva care poate sa existe. Pentru ca aspiratia nostra vrea altceva. Si totusi cu cat cautam mai mult certitudini si conexiuni, cu atat ne alteram conditia, ne alteram inceputul. Omul realizeaza in contextul "depinde" ca nu se poate recunoste pe sine la nivelul unui sistem de determinare.
Adevarul insa nu este nici el de sine statator. El este doar un concept, doar o caracteristica ce poate fi atribuita unui obiect, in momentul in care acesta exista.
Frica de a recunoate adevarurile simple, naturale, este cea mai inutila foarma de a ne complica.
Adevar. Exista tot ceea ce ma face sa simt.
15 noiembrie 2008
Sigrid
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
