Timpuri

Iubeam prea mult, dar ne jucam. Iubeam locul vostru si va iubeam pe voi.
Plangeam ca niste copii dupa inconstienta, mai stiti? Dupa pace, dupa liniste si dupa dudele moi si mov. Dupa strugurii copti si dupa soarele care i-a ars. Dupa nucul batran. Si dupa apa care curgea incet ducand cu ea sufletul nostru, jocul nostru, elasticul rupt, creanga plesnita. Pangeam dupa toate ca niste prosti, cand defapt toate ne apartineau. Prin ceea ce erau si prin ceea ce le faceam noi sa para.
Atat de copii eram, si atat de pierduti in uitare. In vise uriase. Ne pierdeam pe noi asa cum deseori pierdeam clipa, amanuntul, detaliul, raceala, orgoliul, risipa. Pierdeam dinadins constiinta sau o lasam sa se piarda incet inecata de atatea culori si de-atata culoare, de atatea impresii. De atata destin. Iubeam prea mult, dar prea ne jucam ca totul sa se termine, sa ramana, sa para, sa fie, sa devina si sa-l stim –macar pentru o clipa- real. Acest tot ne doboara si ne doboara mai ales lipsa lui de realitate. Unde-ar fi putut el deveni real? Doar era joc…
Uram ceasul din perete. Mai stiti ceasul ala batran? Si cate injuraturi i-am inchinat, cat ne ardeau buzele rugandu-l sa piarda si el timpul macar o data. Ceasul care ne fura noptile. Noptile noastre calde, luminile lor si toata caldura pe care o faceam cu focul nostru neviolent in care ingropam ploaia si zeii aia rai. Mai stiti cati zei au ars pe rugul rugaciunilor noastre de copii? Pe rugul imnului nostru stins, dar puternic. Mai stiti imnul nostru si zeii aia rai? Pe ei nu i-am plans. Era jocul nostru si puteam face orice din el si orice pentru el.
Era un scop, era o viata, un mod de a trai acest joc vinovat si nevinovat al nostru. A cui sa fi fost vina? Am inceput copilareste plangand dupa aceeasi carte, dar uitati-va cum suntem azi. Suntem niste uriasi plini de patimi. Incercam, dar in zadar sa ne reluam jocul. Ca niste orbi pipaind amintiri, reconstituind imagini cand defapt nu mai putem vedea nimic din ele.
Am devenit niste vrajitori si e randul nostru sa ardem pe rugul zeilor nostri. Acum cand nu mai stim sa ne iertam. Sa ne iubim. Suntem niste prosti! Pentru ca nu stim nici macar sa ne uitam pe noi, atunci cand prea usor ne-am uitat trecutul.
Uitati-va la voi! Nu mai stiti nimic. Ce stiti? Nimic. Nu va mai amintiti nici macar cati pumni am luat cu ochii inchisi, cate saruturi mi-ati stins pe fruntea fierbinte biruita de gandul emotiei, de febra de a fi cu voi si a invinge rationalul.
Cat de frumos era jocul nostru, mai stiti? Ne iubeam atat intre noi si aveam in sange atata complicitate pentru jocul asta. Va mai amintiti jocul, sau doar faptul ca v-a placut?
Eram legende. Construiam. Ce construiam? Ne jucam si credeam ca aducem ceva nou si construim personalitati remarcabile. Roluri. Si ni le asumam, incat am ajuns sa ne construim pe noi. Suntem monumente inca vii ale unui joc de mult apus.
Mi s-a facut dor de voi; si de mine, cea care eram atunci. Mi-e dor de ceea ce ma faceati voi sa fiu. Prietene pe viata. Prieteni pentru totdeauna. Ce mai stiti din toate astea?

Azi trec in doliu pe acolo (si Doamne cat imi placea la voi!). si imbracati in negru toti, petrecem. Zambet dupa zambet iar, si fraze dupa fraze..mor si ele odata cu noi. Le stim si le-am stiut o viata. Si parca niciodata n-au fost atat de in zadar.
Ma duc in pragul nebuniei si bat usor la usa ei. Trec pragul, cu tot cu doliu imbracata. Nu sunt o nebuna goala pentru ca-mi port amintirile. Nu negre, dar mai putin vii ca atunci cand in trupul nostru se jucau copii aia nebuni. Mai nebuni ca noi azi. Cu noi si cu evolutia nostra.
Si din nou parca nebunia devine ce? Devine clipa in care nu esti nici constient, nici inconstient, clipa in care alegi nerabdator, o clipa pe care o ghicesti lipsita de consecinte ale ratiunii, nebunia devine constiinta de a actiona in delir, din impuls, un impuls bolnav care vrea sa te drogheze, sa te anestezieze in fata evadarii din propriile limite.
Totul e nebun: zorile si amurgul traiesc straniu aceeasi nebunie- nebunia soarelui care se opreste o clipa pentru a ramane sau pentru a pleca; propriile vise sunt nebune...prin dorintele pe care le readuc la viata sau pe care le reduc la tacere; si insasi ratiunea in sine e nebuna prin logica ei vanitoasa si prin usurinta cu care se lasa invinsa. Invinsa de noi, caci si noi suntem azi, cum n-am fost atunci nebuni, incercand sa ucidem ratiunea, tacerea si visul, amurgul si zorile si chiar insusi soarele. Din sete.
Atunci prea mult iubeam, prea mult. Si prea putin uram. Atunci eram noi insine toti. Atunci! Cand ne jucam...
O sa va intrebati o viata unde, cand, cum si de ce s-a terminat jocul nostru. Iar eu in tot timpul asta o sa va iubesc in continuare. N-o sa ma preocupe nesiguranta voastra infantila si nici raspunsurile pe care le cautati. Mie nu mi-e inca destul de clar cum a inceput totul.
Un singur nume. O singura intrebare. Care din noi toti, toti jucatori frumosi, copii atunci si monstrii in prezent, care din noi a castigat acel joc?

Sigrid

Arta Poetica

Una din celebrele vanitati ale omenirii este aceea de a intelege vorbele despre noi. Pentru ca intr-adevar ne risipim pe noi si ne punem in altii. Ne imprastiem in locurile pe care le iubim. Ne uitam acolo. Ne pierdem pe parcurs si mai ales ne pierdem in dorinte si in persoane pe care voit sau nu le dorim si le iubim mai presus de ratiune. Caci, de exemplu eu, nu-mi pot explica sentimentele adanci decat prin iratiune. Prin ceva care ne depaseste daca nu conditia umana atunci cel putin modul de a rationa.
Asa incat a vrea sa stim cum ne vad ceilalti inseamna in mod cert a vrea sa ne regasim. Sa recuperam sau cel putin sa recunoastem partea din noi care le apartine. Pe care le-am daruit-o. Ne daruim total cateodata. Moment devastator, tulburator, de autoanulare chiar.
Asta e arta. Un mod de a reda impresiile produse. Si nu impresiile mele, ci ale nostre, ale oamenilor. Ale momentelor in care am construit prin clipe o lume de impresii. Iluzorie, dar a nostra.

Impresii de groaza, de rosu, foc, nemurire, vin, noptiera, litera, de poezie, poet, scrum, amurg, cenusa, adanc, echer, de sfera, de uitare, de stiinta, cuvant, frig, scoici, departari, infinit. Gandul, ideea, vantul, raul, adorarea, credinta, visul, ruinele, adevarul, uratul, zambetul, vina, sensul, iluzia, cantecul nostru frumos, istoria, jocul, placerea, masca, gara, dar mai ales trenul si noaptea oamenilor cu, despre si in final pentru oameni.

Imagini de neuitat, soapte adorabile, senzatii tari, momente superbe si clipe monumentale. Criticati, razbunati si apoi uitati!

Sigrid