Arta Poetica

Una din celebrele vanitati ale omenirii este aceea de a intelege vorbele despre noi. Pentru ca intr-adevar ne risipim pe noi si ne punem in altii. Ne imprastiem in locurile pe care le iubim. Ne uitam acolo. Ne pierdem pe parcurs si mai ales ne pierdem in dorinte si in persoane pe care voit sau nu le dorim si le iubim mai presus de ratiune. Caci, de exemplu eu, nu-mi pot explica sentimentele adanci decat prin iratiune. Prin ceva care ne depaseste daca nu conditia umana atunci cel putin modul de a rationa.
Asa incat a vrea sa stim cum ne vad ceilalti inseamna in mod cert a vrea sa ne regasim. Sa recuperam sau cel putin sa recunoastem partea din noi care le apartine. Pe care le-am daruit-o. Ne daruim total cateodata. Moment devastator, tulburator, de autoanulare chiar.
Asta e arta. Un mod de a reda impresiile produse. Si nu impresiile mele, ci ale nostre, ale oamenilor. Ale momentelor in care am construit prin clipe o lume de impresii. Iluzorie, dar a nostra.

Impresii de groaza, de rosu, foc, nemurire, vin, noptiera, litera, de poezie, poet, scrum, amurg, cenusa, adanc, echer, de sfera, de uitare, de stiinta, cuvant, frig, scoici, departari, infinit. Gandul, ideea, vantul, raul, adorarea, credinta, visul, ruinele, adevarul, uratul, zambetul, vina, sensul, iluzia, cantecul nostru frumos, istoria, jocul, placerea, masca, gara, dar mai ales trenul si noaptea oamenilor cu, despre si in final pentru oameni.

Imagini de neuitat, soapte adorabile, senzatii tari, momente superbe si clipe monumentale. Criticati, razbunati si apoi uitati!

Sigrid