Impresii

14 aprilie 2009, banca din curte, 21:15

Simt ca iubesc. Simt ca nu iubesc, ca n-o sa mai iubesc vreodata. Aleea este lunga si acestia sunt primii doi plopi. Mai departe de atat nu vreau sa numar. Urmatorul numar oricum ar fi impar. Imperfect. Ma gandesc la aerul de aici. La toate pietrele care nu-mi incap in buzunare. La figurat.

Ma gandesc la tine cum stiu ca esti sau ai fost macar o clipa suparat pe mine. Azi nu mai suport (acea-mi veche vanitate, ) vina pentru clipe. Pe care le-ai trait fara sa-ti placa. Din cauza mea.
Gandesc ca nu stii c-am vrut sa-mi cer scuze pentru ca in acel ultim timp dintr-o ultima vreme am fost o rasfatata si m-am purtat ca atare. Ca poate am deranjat atatia oameni care-mi sunt dragi mie fara sa-i cunosc si care tie-ti sunt dragi pentru ca-i cunosti.
Te admir inca, desi n-am spus-o niciodata corect, tocmai pentru ca sa nu-ti fiu simpatica pentru asta.

Am in piele vantul de aici care sufla in mine si sufla in voi toti, care ne trateaza la fel, desi noi, fiecare in parte tremuram diferit. Unii mai frumos si poate cu scop, altii atata vreme cat putem...si rezistam in frig. Apoi ne refugiem in caldura, in caldura sufletelor noastre sau ale altora. Dupa repere. Dupa cum si cat avem nevoie. Cert este insa ca toti simtim. Si toti suntem da, oameni. Dar ce inseamna sa fii om asa? In tot vantul asta al intersectiei de priviri din zona sufletelor. Din zona sufletului meu. Cu aceia care abia acum au devenit din nume oameni. Si privesc cu placere poza lor de grup urcat pe scena. Orice desfasurare are in ea atata spectacol cat sa pot privi si sa pot, fara rea intentie, sa aplaud. Aplaud trupurile alea care rezista in acest vant de foarte multa vreme, si care au rezistat frumos in mod constant.

Am pe buze cuvintele pe care le-am auzit. Nu vreau sa le rostesc si sa le stric rostul, dar pur si simplu acolo au ajuns ele. In zona unor rugaciuni personale. Si aud clar numele meu rostit normal si fara rautate. Desi in mine striga parerile pe care le-am tot avut. Striga fara teama. Singura teama pe care mi-o pastrez fara vointa in interior este aceea ca nu mai stiu sa deosebesc gesturile facute din politete de gesturile facute din simpatie. Si asta nu e vina nimanui ca se intampla. E doar o perioada in care percep eu mai greu exteriorul.
Oricum, aceasta lume e mai plina de sinceritate decat de aroganta. Acea lume. Care nu-mi apartine si careia nu i-am apartinut vreodata, decat poate in doar cateva sensuri pe care le intuiesc, dar pe care nu le-as putea recunoaste decat daca as mai iubi candva sau daca as avea curajul sa-mi numar plopii pana la sfarsit.

Mi-e dor. Si nu ma locuieste golul si nici nu ma epuizeaza. Pur si simplu ma consuma. Intr-un mod placut. Ofticant de placut, pentru ca-mi pare rau ca nu mi-am luat la revedere cat sa simt c-as fi facut-o. Imi pare rau pentru toate acele suflete pe care le las in urma fara sa exprim si fara sa priceapa.

Desfasurarea. E un cuvant larg si incapator pe care depinde doar de mine cum il umplu. Desfasurarea e o existenta dedicata. Tuturor acelora care vor sa aibe amintiri. E pur si simplu cutia in care le colectionezi si le aduni pe acelea...

E ciudat cum punem in acelasi cuvant accente de culori diferite si e prostesc ca ne pasa cum rostim pentru ca in fond important e doar cum aude celalalt. Si daca se regaseste in pronuntia ta. Daca acea culoare pe care o pictezi acum in cuvinte il cheama prin macar ceva. E la fel de copilaresc sa ai prejudecati si sa vrei sa te inchizi in tine, sa te rapesti unor oameni doar penru ca nu-i cunosti, dar ai impresia ca stii ceva despre limba lor, despre modul in care auzi tu cand rostesc ei. E prostesc sa faci asta inainte sa-i auzi macar. In definitiv, chiar daca altii injura volumul muzicii lor, e muzica pe care o asculti si tu. Si-ti place. Si te tine treaza chiar daca e a treia noapte cand nu clipesti. Chiar daca la celalalt capat al coridorului in camera ta sunt bagajele nefacute si tu ai tren la cinci si jumatate cand ceasul e cinci.

Totul depinde, dar stiu clar ca pot lega acest tot. Mi-a placut tot ce-a fost greu si mi-a displacut tot timpul ca n-am fost indeajuns de buna sa-mi castig dreptul de a spune ca-mi place asta. Ca ambitia mea a tratat superficial acele lucruri care raman preferatele mele. Imi place fiecare problema si solutia ei, independent de capacitatea mea de a o rezolva.

Parcul acela gol, golit pentru mine parca, acela care m-ar astepta probabil oricand sa-i mai plang in bratele moarte pentru ca nu ma cunoaste si ii e usor sa asculte si sa inteleaga. Pustiit azi. In care imi vine sa strig, sa tip fara cenzura. Nu mai e nimeni care sa auda. In jur; iar pomii.. Pomii sunt atat de puternici si trecuti prin toate, prea puternici sa-i doara nimicurile care ma dor pe mine, gesturile alea care mi-au stat mie, mie nu lor, in varful degetelor, dar pe care mandria m-a impiedicat sa le fac, cuvintele care mi-au gadilat linistitor, dar pe care m-am decis sa nu le mai spun.

Sunt o colectie mai mult sau mai putin vie de trairi si emotii manifestate atat de divers. Inceputul desi simplu, l-am simtit greu. Stiam ca stau in fata unei intamplari mari. Prin semnificatie, nu prin desfasurare. Si-am tot fost acolo unde ne era locul. Peste tot.

Raman in urma frazele pe care m-am oprit in mijlocul momentelor sa le rup. Nu erau retorice, dar nu raspunsul il asteptam, ci impresia ca am schimbat impresii.

Tu, tu suflete sa nu te schimbi. Ramai asa, pastreaza-ti zambetul.

Si iarasi acest "tu" rostit de mine in care s-au oprit atatea personalitati si care poate lua chipul oricui in mintea mea. Chipul care oricum a lasat ceva in sufletul meu. Ma vad pe mine in acest tu, ma regasesc, ma am acolo. Si caut fiecare particica atunci cand am nevoie de mine.

Tu, suflet curat, pe care te-am vazut de atat de putine ori si care nu stii sa minti sau sa fii rau. Si ochii tai incapatori si cuminti in care incap toate ispitele carora n-o sa le fii partas vreodata.

Tu, suflet necunoscut, din care nu stiu ce sa cunosc mai intai. Nu esti rau, esti doar corect si constient.

Voi, trecatori pe langa banca pe care scriam. Ma aglomerati simpatic. Imi aglomerati somnul.

Voi, amagitorilor.

Si restul zambetelor calde care mi-au primit imaginea pe buze. Cu tot cu reactiile frumoase care m-au facut sa ma simt asa.

Simplu, noi. Simplu, tu. Tu pentru care nu vreau sa scriu, pentru ca n-am voie. Vreau doar sa inchid ochii si sa mai zambesc odata... o data... pentru tine.

Sigrid.